Băi, stele reci !

Focul trosnea în centrală. Ar fi fost singurele zgomote, perfecte de fiecare dată, dacă omenirea n-ar fi inventat curentul electric, pompele, ventilatoarele şi gazeificarea. Aşa, sunetele naturii erau pângărite de rotorul ventilatorului, de clipocitul pompelor. Noaptea se lăsase împreună cu perversa de ceaţă, căreia în ultima vreme nu-i mai ajunge întunericul să-şi facă meandrele, aşa că trebuie să flirteze şi cu ziua, intoxicându-ne moralul. Ceaţa are prostul obicei de a face loc irealului, îl invită să vină să-şi dea frâu liber imaginaţiei în jurul nostru. Nu mai ştii unde se termină lucrurile adevărate şi unde încep fenomenele paranormale. Distanţele şi volumele se măsoară altfel, formele ies din tipare, totul e difuz în perioada asta, cu umiditate ridicată. Pisicile caută locuri calde şi sigure unde să se întindă visând că prind peştii care sar din cascade de lapte. Câinii se încolăcesc pe fânul din cuşti, aşteptând să treacă orele care le zbârlesc părul din coamă fără motiv. Unii, inconştienţii, latră şi chiar urlă, chemând toate aşa zisele forme de viaţă care nu trăiesc în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt caracterizate în întreaga lor existenţă de verbul „a bântui”.

În seara aceea liniştea era absolută. Merlotul nu era prea grozav. Alcool avea însă în exces în compoziţie, aşa că efectul pervers de ameţeală plăcută era mai acut decât la sortimente anterioare, mult mai bune. Acesta este, cred, motivul pentru care umbra care a trecut pe lângă fereastră, în mare viteză, e adevărat, nu s-a înregistrat pe retină. În schimb, felul în care câinele a început să emită sunete era clar sursa efectului de piele de găină combinat cu cel de ceafă zburlită. Ca să nu mai pomenesc de transpiraţiile îngheţate care se scurgeau pe şira spinării. Luminile de pe perete au pâlpâit imperceptibil, iar respiraţia a devenit pentru câteva momente un adevărat generator de aburi îngheţaţi, lucru curios în condiţiile în care instalaţia de căldură îşi făcea datoria fără probleme. Pisica, somnolentă de felul ei în marea majoritate a timpului, se apucase să scuipe, aşa, fără ţintă, înfoiată ca un peşte balon, încordată ca un toron.

M-am apropiat de fereastră să văd şi eu de unde atâtea complicaţii în mica noastră seară liniştită. Cu nasul lipit de sticlă am prestat cu privirile un fel de tur periferic, atât cât îmi permitea câmpul vizual. Nimic nelalocul lui. Stele, lună plină, o singură scamă de nor, luminile din stradă, umbrele prunilor, umbrele nucului, siluetele trandafirilor, toate deformate de ceață. Linişte. Frumosul din fiecare seară, echilibrul şi bateria psihicului zdruncinat zilnic de cotidianul mileniului trei. Am închis ochii şi am respirat adânc, fericit, liniştit, cu gândul că mă voi folosi de căldura plăcută împrăştiată generos de sângele meu încălzit din surse suplimentare, în peregrinările lui ritmice.

Când am deschis ochii, nas în nas cu mine, lipit de fereastră pe partea cealaltă, stătea o copie de faţă de om, cu orbitele, nările şi gura sub formă de găuri negre. Desigur că în clipa aia nu am avut nici un fel de dorinţă să-i văd restul corpului, forme, imperfecţiuni, semne de identificare, nu m-am întrebat ce caută acolo sau de-al cui e, cum fac moldovenii mei. Îndurând inevitabil paralizia care s-a întins pe sub întreaga suprafaţă a pielii ce-mi acoperă integral corpul, am văzut în cele câteva secunde, în acele pete absorbante total de lumină şi energie, galaxii pline de constelaţii necunoscute. Sentimentul de singurătate a bătut la cur orice moment de groază paralizată. Nu mi-a mai fost frică instantaneu, nu m-am simţit deloc în momentele următoare aşa cum actorii de mâna a doua din filmele horror încearcă să ne sugereze că trebuie să îngheţăm. Pot să repet însă că sentimentul de singurătate, de atât de incredibil  de departe de casă, în toate sensurile în care se traduce ideea de acasă, de rătăcit fără şansă de recuperare printre stele reci şi absolut necunoscute, este sfâşietor. Probabil că a durat de fapt câteva bucăţele dintr-o secundă, însă nu am să pot uita niciodată starea. Am clipit, cred, şi când retina mea a fost din nou pregătită să înregistreze, a reintrat în posesia informaţiilor cu care era familiară. Nu mai era nimic nelaloc. Pisica ce alinta prelingându-se pe lângă gleznele mele.

După noaptea aceea mă trezesc de multe ori că mă uit la nevastă, copil, părinţi, prieteni, cu sentimentul că mă cheamă Atmos, sau Buderus, sau Vaillant, şi că vreau să-i copleşesc, să-i învălui în căldura mea. Citesc întins pe canapea şi mă bucur de zgomotele din casa mea, de mâţa care toarce tolănită lângă mine, de liniştea grinzilor de pe tavan, de strigătele disperate ale bibilicii din grădină, rătăcită de iubitul ei printre găini.

Mi-e dor de hamac, parfum de iarbă proaspătă, gălăgie de albine şi soare transformat în toropeală. Mi-e dor de valuri disperate de vânt în rafale şi de ace de brad paralizate de linişte. Singura mea frică e că pot pierde sălbăticia falezei din micul golf şi boncănitul cerbului înconjurat de ciute şi viţei la răsărit de soare sau de lună, lângă coliba interbelică din vârful muntelui, inscripţionată pe tocul uşii de tot felul de ciudaţi în timp, pe toate feţele, cu mesaje de genul : Mitică, 1967, love. Sau Ciprian, nu te-am găsit aici, aşa cum ai promis: 12 aprilie, Dan. P.S.: Vii cu notă explicativă.

Godzilele, demonii şi vârcolacii, fantomele, strigoii, să facă bine şi să plece să-şi caute de lucru prin locuri unde cred ei/ele că pot avea efect. Pe mine promit că nu mă impresionează.

Merlotul de azi chiar e foarte bun, aşa că iunesc pe toată lumea. (E iubesc, din partea unuia născut în iunie).