Comunicare

Uneori mergem în patrule. O apucăm aiurea pe dealuri şi sperăm că nu umblă nici un tembel visător la cârnaţi exotici prin zonă. Cu puşca adică. Facem ture. Ascultăm. 
Aşteptăm în tot felul de locuri, încercând să-i surprindem pe cei despre care sperăm că nu vor veni.

Acuma, nu demult, făceam aşa ceva. Era târziu. Ceasul arăta  0133. Rămăsesem undeva, într-o serpentină, camuflat la volanul unei maşini ascunsă printre boscheţi. Nu era nici un firişor de vând, nici o frunză nu găsea motive suficiente să facă saltul unic spre transformare, nici o crenguţă nu îndrăznea să deranjeze nemişcarea. Liniştea se auzea într-un fel care, desigur, nu poate fi descris în cuvinte. În condiţiile astea, ce puteam să fac ? Trebuia să stau acolo pentru o vreme, să savurez. Aşa că mă amestecasem cu gândurile mele. Spectrul era larg. Am prostul obicei de a întoarce pe toate feţele problemele de la serviciu. Paranoia, scenarii, de regulă cu mutre, probleme reale sau inventate, simulări imaginare. Mă gândesc şi acasă, fac socoteli financiare complicate, program pentru perioada următoare, visuri de uichend, de sărbători, devacanţă. Mă gândesc şi la gagici... Revin la cele reale.  Mă stresez pentru orice detaliu legat de perfecţiunea acţiunilor mele, care trebuie să fie, desigur, perfecte. Şi care, de regulă, nu ies chiar aşa. Ba chiar unele...

Dar să revin. În situaţiile descrise mai sus, sunt perioade în care ori secundele sunt foarte rare şi minutele foarte lungi, ori trec orele cu o viteză de lasă cu gura căscată când sunetul, când lumina. Stăteam la volan, dădusem spătarul puţin pe spate şi mă luptam cu durerea de ceafă, chinuită săraca în poziţii care nu sunt de dorit pentru perioade lungi. Mai moţăiam. Mai clipeam. Mă luptam și cu somnul, gândind împăştiat, şi din ce în ce mai puţin conştient. Dura un secol până treceau trei minute, după aia nu-mi explicam cum a dispărut brusc o jumate de oră întreagă. Am sesizat la un moment o mişcare uşoară cu coada ochiului aproape lipit. Pleoapele mi s-au întins ca guma de mestecat poloneză cu Lolek şi Bolek, s-au adunat sub streaşină şi retina mea tulbure au distins o siluetă apropiindu-se. S-a oprit lângă mine. M-am frecat la ochi într-un fel pentru care fiecare copil somnoros m-ar fi invidiat.

În dreptul portierei, cu nasul foarte aproape de al meu, dincolo de sticlă, stătea şi se uita la mine un cerb. Avea privire blândă, dar foarte serioasă, fire sure pe bot şi trofeu valoros dpdv cinegetic. Arăta a avea undeva între 10 şi 12 ani, ceea ce la unul ca el e semn de maturitate, înţelepciune şi profunzime. Mi-a dat un sentiment de bine. Mi-a făcut semn să cobor puţin geamul, aşa că, desigur, m-am executat.

Atunci a început să vorbească. Locul, ora, senzaţia de dincolo de realitate, făceau ca totul să fie posibil. Avea o voce clară şi pronunţa foarte bine, deşi dantura cerbilor nu permite de regulă articularea unor cuvinte, mai ales în româneşte, limba română fiind, se ştie, o limbă destul de complicată. M-a întrebat ce caut acolo la ora aia. Asta după ce mi-a zis că ştie maşina şi că e una dintre alea de care nu se teme, ceea ce, curios, m-a mai relaxat.

Am început să articulez şi eu după o vreme. I-am zis pe scurt care-i treaba şi l-am întrebat la rândul meu ce caută el pe acolo la ora aia. A început să-mi vorbească despre modul lor de viaţă, despre cât de greu e în ultima perioadă şi cum se chinuie să găsească de mâncare în anul ăsta fără fructificaţie. Filozofa în stil Zappa. Stăteam şi-l ascultam şi am încercat să găsesc repere de unde să deduc, măcar în procente, cât de real e ce se întâmplă. Nu se descurca cum trebuie cu ciutele. Avea probleme cu lupii. Iar oamenii sunt cel mai greu şi tot mai greu de evitat. Mizeria pe care o fac, gălăgia şi poluarea muzicală, mirosurile oribile de carne friptă şi de gaze de eşapament... plus câinii. N-au nici o vină, dar sunt aşa de infantili şi primitivi, mai ales maidanezii aruncaţi noaptea de ţigani din remorci de tractor...

Am oftat amândoi şi ne-am aruncat privirile spre cer. În perioada respectivă se anunţaseră căderi masive de stele. Cerul era senin şi, într-adevăr, se vedeau toate astrele alea mici şi chiar punctiforme. Atârnau acolo în întuneric.  S-a nimerit exact atunci să vedem vreo două alunecate. Plecaseră şi, deşi au încercat probabil să se ţină cumva, să revină la locul lor, n-au reuşit decât să-şi lungească mâini, sau gâturile, sau poalele într-o dâră luminoasă, care a strălucit pentru o secundă şi pe urmă s-a stins, odată cu ele. Eram amândoi atenţi, şi am rămas cu privirile spre cer, dorind să mai prindem măcar încă una, deşi de fapt nu voiam, şi nu cred că vrea nimeni ca bietele stele să cadă de atât de sus. Oricât ar fi ele de extraterestre, cred că totuşi nu vor să se prăjească, nu vor să ameţească, nu vor să se topească în flăcări.

Ne simţeam foarte aproape spiritual. Adică eu aveam sentimentul ăsta şi mă gândeam că şi el.

Voiam să-l surprind cu o întrebare inteligentă, demnă de unul care lucrează la Romsilva la compartiment.

 Nu-mi venea nici o idee...

Cred că ceva a simţit el, pentru că mi-a zis: Prietene, te văd gânditor. Ştiu că pisicile vin lângă tine şi se aşază pe locul unde ai o problemă, o suferinţă asacunsă, mai ceva ca un RMN. În caz că nu ştii, cerbii au şi ei talente din astea, numai nu te aştepta să ma urc acuma pe pieptul tău sau să dau din cap să-mi fac loc pe genunchi la tine.

Am ştiut că ştie, dar n-am ştiut ce să spun. Aşa că lucrurile au rămas nevorbite. O vreme, pentru că nu s-a putut abţine. Mi-a zis că s-o las baltă cu grijile, să tratez lucrurile mai relaxat, să le iau pe rând, să abordez fiecare zi aşa cum vine, să nu încerc să tot prevăd şi să caut soluţii pentru chestii care se vor întâmpla peste o săptămână, pentru că, ştim cu toţii, peste şapte zile lucrurile vor arăta cu totul altfel şi nu are rost de irosit energii cu bătaie aşa de lungă, când nu avem decât prezentul, şi pe ăla nu avem de regulă timp să-l observăm și abia ăla contează cu adevărat. Mă uitam la el, de acord întru totul, şi mă gândeam că a citit din Dale Carnegie. Sau că are vreun canal direct cu Dalai Lama.

Pe urmă a tăcut, s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat ce cred despre meseria mea...!?

M-am gândit la cei 95% dintre colegii mei cu sau fără diplome care au aceeaşi problemă de clarificat. M-am gândit la explicaţiile logice din toţi anii din urmă, la paralela cu prohibiţia, la toate detaliile pe care le cred şi eu şi le dau oricui la întrebarea asta. Suntem adică primii care avem grijă, vânătorul vrea să aibă număr, trofee, structură, sănătate, el e primul care păzeşte, ocroteşte, etc., recoltează doar masculi, trofee, regres, banii sunt pentru voi. Nepăzit, nesupravegheat, totul se duce de râpă. 
Interzisul duce doar către contrabandă. 
Controlul păstrează echilibrul. 
Boala e în sângele unora, nu are vindecare. Există oricum. Trebuie doar ținută sub control.

Deşi ştiam că astea sunt singurele explicaţii, ăsta e singurul adevăr care funcţionează cu adevărat în ziua de azi, când mă uitam în ochii lui, acolo, numai noi doi, nu mai eram aşa de sigur. Ştiu o poveste bulgărească, referitor la interdicţia de a vâna o oarecare specie. Reprezentantul Bulgariei mi-a zis la un congres, pe bune, că după doi ani aproape nimeni în teren nu mai ştia ce e cu specia respectivă, pentru că nimeni nu avea nici un interes economic. Cert e că se bracona la greu, şi nu era nici un control de nicăieri. Foarte trist, dar foarte real. Reality bites...

Pe urmă mi-au venit în minte ecologiştii de duminică. Ăia care strigă sperând să ia ceva bani de undeva de prin vest, pentru aşa zisele lor bune intenţii, ăia care se trezesc dimineața, beau cafeaua şi-şi amintesc pe terasă, la soare, cât de mult iubesc animalele sălbatice şi cât de răi sunt vânătorii. I-am zis că aşa cum s-au obişnuit cu sunetele de ferăstrău mecanic, tractor şi avion, cu asfaltul, gardurile de tot felul şi manelele, trebuie să înţeleagă că asta e singura variantă în care pot convieţui cu oamenii, alta din păcate nu există, orice ar vrea să creadă oricine. Că vânător nu e egal braconier. A zis că e conştient şi m-a impresionat până la lacrimi cu sinceritatea din priviri. (Deşi noaptea e greu să vezi lumina din ochii interlocutorului, cumva, la cerbi e altfel.)

Mi-am amintit de povestea românului, iubitor de iarbă verde, manele, canale de televiziune cu rating mare şi vacanţe de tipul să ne cunoaştem ţara, cu mostră cu tot. Mă refer aici la familia de patru, adică soţi şi doi copii, bermude, tricouri, burţi, seminţe, care admirau în faţa mea trupa de zimbri de la Dragoş Vodă într-o zi de vară, duminică, cu predilecţie şi admiraţie către dominant. El a zis, complet pierdut:   
- Uite cât îi de mare ! Îţi dai seama câtă carne iese din ăsta ? Iar doamna, umăr la umăr, complet de acord cu constatarea şi afirmaţia, a întregit firesc:
-Îţi trebuie câteva săptămâni să-l mănânci fripturi ! 

Asta e, din păcate, realitatea noastră, pentru cine vrea s-o (re)cunoască.

Orizontul se pregătea de un răsărit cu travaliu. Cerbul m-a privit şi a oftat. Eu oftez de fiecare dată când revăd în minte privirea lui.

...

Până jos, la asfalt, în lumea reală cum s-ar zice, soarele se băga deja în sufletul meu, în sensul că mă îndemna să caut prin bord ochelarii contra lui. 

Tot încerc să mă conving că nu am visat. Cel puţin nu chiar totul.