Aiureli

Tentativele mele de poveşti sunt, de fapt, nişte femei uşoare.

Seara, lângă paharul de vin, ceva bun pe masă şi senzaţia de relaxare după o zi agitată, mi se par foarte frumoase, misterioase, înţelepte şi pline de sensuri ascunse şi profunde, după caz. Le privesc, le aprofundez, nu las nimic neatins, le mângâi, le gâdil, le pieptăn, le purec şi sunt foarte mulţumit de ele, până mă duc spre scutece.

Dimineaţa, la cafea, le văd deodată ochii umflaţi, încercănaţi, fără sclipire, fardurile aproape şterse, goliciunea şi lipsa mesajului. Mă uit la ele uimit, nu le recunosc, iar ele îşi feresc privirile. Văd platitudinile, văd doar imperfecţiuni, văd că nu e nimic acolo decât urme de iluzii. Sufletul, mintea, degetele mele bâjbâie inconştient după butoane ca Delete, Escape, Erase.

Unele scapă totuşi nepedepsite.

Deşi recunosc lipsa totală a materiilor prime, lianţilor şi condimentelor necesare în genele, neuronii şi sinapsele din dotare, oriunde mă întorc în acţiunea mea disperată de permanentă scotocire interioară dau peste încăpăţânare. Nu mă pot abţine. Să fac prostii din astea. Cel puţin până o să apară programe pe dvd care să transforme în texte rătăcirile fiecărui cumpărător cu pretenţii de povestitor, după cum vrea acesta, după chipul şi asemănarea lui, vin peste mine stări care se cred inspirate şi mă îndeamnă să las totul deoparte şi să încerc să tot spun poveşti interesante, noi şi cu mesaj profund, sau măcar să aberez coerent. Pentru că în mintea mea chiar sună bine, de cele mai multe ori. Şi Rumi, şi Cohen ar fi geloşi pe unele chestii.

Ceva se întâmplă însă până apucă să ajungă texte redactate...

Îmi cer scuze, nu mă pot abţine. Şi totuşi, dacă pot să spun asta, şi uite că pot, eu sunt pasăre de noapte, prin urmare trag de senzaţiile de seară la maxim, că alea sunt mişto. Dimineaţă să se uite la ele cine o vrea.