Într-o zi am realizat cât de puţin timp mai am de fapt...
Tot timpul am crezut că Făt Frumos nu moare niciodată. Iar eu încerc de când mă ştiu să fiu Făt Frumos, deşi nu prea-mi iese. De fapt, aşa, fără
să audă, eu cred că tipul ăsta de mult nu mai e ce era pe vremuri. Şi probabil
că la bătrâneţe muşchii lui, ridurile lui, răriturile din păr, fleoşcăiala şi
alzhaimăru vor semăna foarte bine cu ale lui Redford sau Anthony Queen. Deci,
în apărarea mea, sunt sigur că Făt Frumos avea şi el problemele lui, ca noi toţi. Doar că el se
hrănea sănătos, chiar vegan dacă ne gândim la salatele din grădina ursului, şi
cred că nu avea cunoştinţe şi contact cu ceea ce mai târziu s-a numit alcool, aşa
că anii lui erau mai lungi, pe unitate de măsură sigur rusească, iar stresul nu se
inventase, pentru că noţiunea e legată de ideile de productivitate, eficienţă,
intensiv, etc., chestii necunoscute pe timpul lucrurilor şi trăirilor
adevărate.
Textul ăsta, cu mesaj cu tot, s-a scris în 1001 feluri, sunt sigur, aşa că
Şeherezada din mine pot să asigur pe oricine că are şi va avea de fiecare dată
bunul simţ să nu pretindă brevete de inventator. Doar că fata asta se luptă
uneori din greu şi chiar inegal cu balaurii hrăniţi cu pălincă şi vinuri măiastre,
care se simt bine însoţiţi de pretenţii de menestrel, aşa că nu totdeauna face
faţă momentelor. Şi unul dintre momentele astea, nesimţit de-a dreptul, mi-a
revelat ceea ce Einstein a pus în formulă. Desigur, într-o formă pe înţelesul chiar
al proştilor. Iar mintea mea a făcut tot posibilul să transmită semnalele de
rigoare acolo unde procesorul poate traduce informaţia pe înţelesul meu.
Revenind la ideea iniţială, pentru că toate lucrurile şi întâmplările pe
lumea asta pornesc de la o idee iniţială, nu cred că ştiu pe cineva dornic să
mă contrazică. Timpul este tot ce avem de fapt. Restul e poveste.
Am o vagă idee despre felul în care a trecut ce-a trecut, cu multe staţii
în care stau tot felul de amintiri, marcate cu toate literele alfabetului, în
funcţie de etichetă, cum sunt f de la fericire şi p de la ultrapenibil. Sunt conştient de trecerea timpului, o simt în
ciolane, deşi în oglindă şi pe retină toţi şi toate (cu tot cu mine) au mutre
prelucrate cu opţiunea freeze, oprite din cursa spre riduri la nivelul vârstei
de 20. Totuşi, la nivelul ăsta aproape că se poziţionează deja şi copiii. Ai
noştri, chiar dacă e greu de crezut. Ceea ce mă face să raţionez, uneori, şi să
conştientizez: vâjâitul din urechi nu e de la băutură, e din cauză că timpul
trece aşa de repede pe lângă noi. E un fenomen fizic simplu.
Privind în faţă, ar mai fi ceva vreme, parcă. Dar apare că mai e atât de puţin...
E despre regretul şi nesiguranţa alegerilor, corecte sau nu, deja făcute. Dacă
stăm aici, ne lovim de felul românesc de a ne mânca zilele unii altora într-un
fel toxic aproape ca şi canibalismul. Dacă plecăm, riscăm să devenim sclavii
ritualurilor locurilor unde vom ancora. Depinde de fiecare, dar eu simt că nu
ne bucurăm suficient de ochii noştri şi de ochii sufletului, nu vedem adică
frumuseţea din jur, sau dacă o vedem facem lucrul ăsta în prea mare viteză, şi
mai nou prin intermediul digitalelor, cu utilizare ulterioară. Avem tot felul
de motivaţii în drumul nostru spre dezumanizare şi depersonalizare. Şi pierdem
momentul, care de fapt, este ambalajul esenţialului...
Păcat. Eu abia aştept să vină vara să fug pe faleză într-o noapte, să fiu
acolo când iese soarele din mare, luminând calea bărcuţelor. De fapt ce spun
eu, acuma am băut ceva, dar nu se ştie dacă după ce iese nu mă trezesc pe drum
spre un loc unde omul ar face bine să fie spectator şi să nu se mai bage atâta
în mersul normal al lucrurilor.
Sunt sigur că fiecare poate să-şi facă treaba de rotiţă în angrenajul
inevitabil, trăind în acelaşi timp aşa cum trebuie, ca parte a naturii, iubind la maxim şi la greu, şi nu doar
cu gândul la fripturi, ghiuluri, petreceri, moşteniri şi zestre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu