Rutină

Ninge frumos de tot. Seara asta a ratat Crăciunul cam cu 45 de zile, dar nu contează. Mi-aş lua nişte zile libere, să am timp să savurez evenimentul cum se cuvine. E iarnă în sfârşit, şi e păcat să nu băgăm de seamă, cine ştie, cu ăştia de la meteo numai surprize neplăcute în ultima vreme. Nu mai ştiu să spună decât ceaţă, vreme prea caldă pentru această perioadă a anului, etc. Riscul e mare ca mâine să anunţe cod galben de inundaţii pe undeva. Desigur însă, treburile sunt multe, chiar aglomerate, şi nu e momentul de zile libere.  

Dar în seara asta se poate savura. Ninge ca în poveştile cu crăiasa zăpezii, înaintea momentului în care dânsa începe să-şi arate colţii şi privirile de gheaţă. Zăpada se pune. Deja sunt mai bine de 20 de centimetri. Trebuie să zburlim ştergătoarele la maşină şi să tragem câte o lopată pe alee, să schiţăm viitoarele cărări. Să bagam nişte lemne la căldură, să nu stea zgribulite, să fie pregătite înaintea momentului în care vor fi de folos. Să lăsăm pisica în casă. Câinii tac şi visează cu ochii deschişi. Animalele pădurii stau tolănite prin tot felul de dosuri, să nu le ude, să nu le viscolească, şi nu mişcă până nu se opreşte fenomenul, Doamne fereşte. La teve vezi numai elemente de înaltă cultură, care te îndeamnă să insişti pe lângă copii să participe la eveniment, pentru binele lor ulterior: manelişti, cocalari, piţipoance, reporteri care pun tot felul de întrebări foarte inteligente şi la obiect, reality shouri absolut necesare, modă, lanţuri şi dinţi de aur, tatuaje, rimeluri, botoxuri şi silicoane la greu. Oameni de televiziune, emisiuni de audienţă, mesaje utile, replici profunde, great expectations for the children’s future, o nebunie.

Trece autogrederul pe uliţe, să facă pârtie. Vine şi retur. Agaţă, desigur, micii stâlpi care conturează şanţurile. Nu e prima dată şi nu va fi nici ultima. E vreme de plimbare, de amor, de citit la şemineu, de dormit înfofoliţi în scutece, de ascultat liniştea din vata de zahăr fără zahăr.

Dimineaţă vecinul iese la o gură de aer, cu lopata de lemn pe umăr. Şi-a scos din casă cu el şi faţa de după beţie, turtită rău de tot. Toţi îl cunoaştem, e băiat fain, numai nu se mai găseau la market fiare de călcat pentru faţă buhăită. Mai trece unul, care stă la câteva case mai încolo, teleghidat, şi aruncă un salut în zăpadă, către cine o vrea să-i răspundă. Al treilea iese în cârje de la casa de după, în drumul lui ritual spre crâşma unde-l aşteaptă rachiul de mic dejun. Are o problemă cu ambii genunchi, dar organele interne se comportă bine în continuare la arsuri de poşircă. Toate drumurile duc spre una mică, de regulă în loc de cafea.

Ne salutăm cu toţii, pe rând, în timp ce eu dau zăpada de pe maşina cu motorul pornit. Ninsoarea aproape şi-a pierdut curajul, se mai chinuie să arunce cu ultimele firimituri. Deschid porţile şi patru dulăi trec în fugă, cu limbile rânjite, ieşind prin gardul grădinii altui vecin şi cotind pe o ulicioară. S-au cam înmulţit, dar nu sunt chiar periculoşi, încă, nu ca pe câmpurile din jurul capitalei. Mă pornesc plin de energie spre slujbă.

În asfalt constat că roţile patinează puţin, aşa că merg cu grijă. Moldovenii mei gospodari, merg spre treburile lor pe carosabil, pietonează în urma lamelor de bărbierit drumuri, fără să se obosească să-şi cureţe zăpada de pe trotuarele care le vizitează faţadele moşiilor. Să vină ăia de la primărie. Mai sunt vreo doi care nu au răbdare să-şi încălzească maşinile în curte şi le scot pe şosea, ocupând diverse procente din banda de mers. Sunt nebun după momentele în care trebuie să frânez în fundul lor ca să treacă tirurile care vin exact atunci pe contrasens. Mai patinez, se mai blochează ABSurile, trebuie experienţă. Sunt experienţe frumoase pe ansamblu, nu ?

La intersecţie trebuie să fac stânga. Ajung odată cu încă 52 de maşini, cărora trebuie să le dau prioritate. Şi în timp ce mă uit la ele, cum se invită unele pe altele şi cum ezită, mai vin încă unele. În fiecare zi e la fel. Dacă aş fi plecat un minut mai repede, dacă nu m-aş fi întors după telefon, etc. Până la urmă vine şi rândul meu. În continuare îi voi depăşi aproape pe toţi până în oraş.

În oraş prind ora de vârf, adică cele douăzeci de minute înainte de ora opt. Se merge pe două rânduri pe sens, umăr la umăr, cu viteza întâi. Pe trecerile de pietoni traversează  pensionari în cârje, oameni care se grăbesc undeva, nici ei nu ştiu unde, şi nu au mai rezistat în casă măcar până la opt, după care ar putea să facă piruiete liniştiţi pe carosabilul liber. Nu, ei tânjesc după ora de vârf. Oamenii cu maşini nemţeşti, mai ales cele negre şi scumpe, opresc unde au nevoie, eventual pe avarii, nu semnalizează nimic, nici oprirea, nici plecarea de pe loc, nici schimbarea de pe benzi. Tirurile şi utilajele ştiu şi ele că acuma e momentul să-şi facă de lucru în trafic, e prea boring să aştepte până după opt. Ca să nu mai vorbim că toţi copiii merg la şcoală, poliţiştii supraveghează traversările, indulgenţi cu mămicile care opresc pentru juma de minut pe trecerea de pietoni din faţa şcolii, în mijlocul pohoiului. Uneori chiar şi gunoierii au de măturat prin intersecţie. A, şi mai sunt şi drăguţii şi drăguţele care fac brusc stânga în girator de pe banda dreaptă sau aleg brusc să iasă prin dreapta, având roata stângă dincolo de axul drumului cu patru sau chiar şase benzi. Pe sensul unic nu mai vorbesc, de fiecare dată când vin eu e unul care apare de unde nu are voie să apară.

Urmează biroul. Mobilul întinde mânuţele lui invizibile şi stă lipit aproape non stop de urechea mea. Unii, binevoitori, îmi atrag atenţia asupra riscurilor neştiute ale viitorului legate de materia mea cenuşie afectată de atâtea radiaţii. Fac eforturi să fiu expeditiv, mulţi îmi reproşează în fiecare zi că nu le răspund la apeluri, mărunţişurile sunt nenumărate şi trebuie rezolvate absolut toate impecabil şi fără excepţie ieri, moldovenii noştri sunt şi lungi de vorbă... Nici nu ştiu cum trece timpul, realizez numai că pe măsură ce fac unele, celelalte se înmulţesc. Toată lumea controlează pe toată lumea, iar noi, silvicultorii, nu mai dovedim să scăpăm de prezumţia de vinovăţie, pentru că, nu-i aşa, suntem cu toţii numai cu gândul la furat. E bine să alergi non stop, se spune că dacă stai nemişcat la birou cu orele ajungi la tot felul de probleme de sănătate, plus că pui kilograme. În fiecare zi descopăr cum am rămas cu ceva în urmă, cum azi e ultima şansă să rezolv problema aceea vitală, cum se adună oricât de repede încerc să le fac faţă. Aşa că nu mi-e frică de sedentarism, doar de pneumonie, aşa cum mă trec sistematic valuri de căldură, urmate de valuri de gheaţă, toate încălecându-se la vale pe şira spinării cea zilnic suprasolicitată.

Vine vremea returului. Drumul spre ciorba caldă de acasă e aproape identic cu cel de dimineaţă. Acasă punem lemne pe foc, mestecăm diverse, avem grijă la ora limită pentru înfulecări şi mergem la culcare la un moment dat. Urmează trezirile nocturne succesive legate direct de concertele de lătrături ale câinilor din bătăturile cetăţenilor oneşti, gîndurile la ziua de mâine cu probleme şi exerciţiile inevitabile de rezolvat, aţipeala sau adormeala de cu cinci minute înainte de scrâşnetul alarmei de dimineaţă, indiferent de gentileţea melodiei alese, şi uite aşa, 24 câte 24, viaţa noastră se scurge, se duce dracului, clepsidra se goleşte în partea de sus cu o viteză de-a dreptul enervantă şi oglinzile reale şi cu cele virtuale intră în conflict, pentru  că viaţa trece şi eu unul, cel puţin, refuz să văd acolo altceva decât mutre care se zbenguie etern în jurul vârstei de douăzeci de ani.

Aşa că o seară ca asta trebuie savurată contra cronometru, cu ceasul pus pe dos, degustând fiecare secundă, trăgând de timp mai ceva ca naţionala României când conduce cu unu zero, ascultând şuieratul fiecărui fulg în căderea lui spre centrul pământului. Tropăitul lor, când se izbesc de stratul de zăpadă pe care se agită atâta să-l înalţe, reuşeşte să construiască liniştea aia specială, pentru care şi câinii renunţă la concertul lor inutil, idiot şi repetitiv, şi sălbăticiunile pădurii se retrag în diversele cotloane, respectând-o.

Liniştea aia care nu se compară cu nimic. Seara asta merită toate săptămânile de aşteptare dintr-un an. Se poate compara numai cu abandonul în faţa soarelui, pe o plajă pustie, alături de Ileana, desigur, Cosânzeana.