Apucături

Într-o dimineaţă m-am trezit cu tentacule.

Încă înainte să sune ceasul visam că alerg spre o zână bună care venea cu braţele deschise spre bine, râzând, şi aveam aşa, o senzaţie că mă dezechilibrez în sprintul meu şi nu ştiam de ce. Când a sunat ceasul, umplându-mă de regrete că trebuie să mă smulg din vis fără să tragem o concluzie, ca oamenii, era să mă rostogolesc din pat. Am reuşit să fiu demn şi să ajung în baie, cum face omul dimineaţa. Cu faţa la oglindă şi, implicit, la chiuvetă, am dat să-mi spăl dinţii, ochii şi să-mi răcoresc tâmplele. Ceva nu era în regulă.

Am realizat – oglinda şi faptul că ochii mei se deshideau din ce în ce mai larg nu au permis să continue situaţia neclară – că semăn din anumite unghiuri cu un fel de sepie. Sincer, nu mi-a plăcut deloc. Am depăşit primul şoc şi am început să mă gândesc ce e de făcut.

În loc de două braţe aveam în total opt tentacule. Cu ventuze. Crescuseră parcă în locul mâinilor, câte patru din fiecare umăr. Am luat prima dată o cămaşă din dulap, dar nu am putut înghesuit chestiile câte patru în fiecare mânecă, aşa că, vară fiind, m-am mulţumit în final cu un tricou. Trebuia să merg la birou şi eram paralizat de groază. Chestiile fluturau câte patru pe fiecare parte, după ce evadau din mânecile tricoului.

Pe drum, conducând cu o uşurinţă care m-a mirat, mă gândeam ce explicaţii pot da celor care mă vor întreba. Am ajuns printre primii şi am intrat în birou fără să mă vadă cineva. Mi-am căutat de lucru. După vreo oră am fugit în teren. Mi-am pus o geacă pe umeri şi până la maşină nu s-a prins nimeni că arăt diferit. Cred.

M-am gândit să intru o fugă la spital, să stric acolo o întrebare. Bucuros de fisă, care-mi picase cu mare greu, am tras în parcare, mirat că gardianul de la poartă nu a insistat să mă oprească pentru taxare, şi m-am gândit că trebuie să fie ori o chestie de ortopedie, ori una de endocrinologie. Secţiile erau în clădiri diferite, aşa că prima în drum era ortopedia. Trecând pe lângă secţia de urgenţe care e în drum, am văzut, deodată, că nu sunt singurul. Vorba ceea: u r not alone ! Mai erau unii, cu halat sau pacienţi, cu tot felul de apendici în loc de mâini, mai mult sau mai puţin asemănători mie. Unii aveau opt, alţii şase, la alţii arătau ca nişte greble, la alţii ca nişte lopeţi. Cu înlocuitorii de mâini la vedere sau ascunşi în cămăşi cu tot felul de mâneci croite măiastru.

Am aşteptat deci până mi-a venit rândul pentru o consultaţie la urgenţe. N-am vrut să dau detalii celor de la recepţie, agitaţi şi amestecaţi între ei, şi din ăia şi din ăilalţi, şi am avut şansa să intru în cabinetul unui doctor cu mâini de om şi cu expresie inteligentă pe faţă, nu de tocilar şi pilos. Bâlbâit şi nesigur şi pleoştit şi nedumerit i-am cerut părerea. Nu părea deloc uimit să mă vadă echipat în felul ăsta şi după ce i-am dat nişte detalii, a oftat şi mi-a povestit următoarele: pe scurt, el e tânăr şi nu a prins fenomenul de la început, dar se pare că e vorba despre un virus, care găseşte foarte uşor drum spre un loc din creierul uman de unde sunt controlate orgoliile şi ambiţiile, uneori cu efecte amplificate de vocea de femeie. Şi încearcă de acolo, prima dată producând deformaţii de tipul ăsta, să modifice puţin percepţia omului asupra realităţii. Nu ţine de locul în care lucrezi. În funcţie de labilitatea, anturajul  şi problemele personale ale fiecăruia, există o perioadă în care omul decide în sinea lui dacă vrea mâinile cu care s-a născut sau are nevoie de mijloace de colectare mai serioase. Unii aleg să păstreze noile dotări. Ăştia ajung de nu se mai satură.

Alţii renunţă. Tratamentele de renunţare sunt mai degrabă naturiste şi nu durează mult. Cei virusaţi îi recunosc pe ceilalţi, cei neafectaţi sau vindecaţi nu mai văd nimic în neregulă, doar au uneori un sentiment nedefinit legat de asta.

...

Eu am o problemă cu somnul de noapte aşa că am luat tratamentul şi am scăpat. Povestea o ţin minte în amănunt, dar în jur nu reuşesc să disting cine e infectat şi cine nu. Tentaculele mi-ar fi plăcut pentru un singur motiv: să pot s-o cuprind mai bine pe iubita mea când vreau s-o îmbrăţişez. Vorba lupului din scutecele bunicuţei. Dar sunt sigur că ei nu i s-ar părea sexi senzaţia de amor cu un păianjen. Deşi mănuşile ei alea roşii noi din piele tare bine s-ar mai asorta la un Cayenne parcat în faţa unei case cu etaj la Dubrovnik. Doar că banii ăia se pot produce şi muncind cinstit şi dormind bine, pe bune, chiar dacă nu neapărat în ţara noastră cea frumoasă.