Efecte adverse

Adalgisa avea un fel de a fi unic. Nu ieşea în evidenţă cu nimic în mod special, dpdv fizic. Nu era nici nu’ş ce urâţenie, dar puterea ei stătea în intensitatea răutăcioasă a privirii. Nu putea trăi fără a domina pe toată lumea aflată împrejurul ei, pe o rază de, la un moment dat. Oamenii, superficiali în mod inocent şi nepericulos în marea lor majoritate, se trezeau, în situaţia în care aura ei îşi făcea simţită prezenţa, cu tot felul de stări anxioase, nelinişti adică, sentimentul că nu sunt la locul lor, le pierea cheful, voiau doar să iasă, să respire şi să fugă, neştiind vreunul să spună de ce, de la ce, asta în cazul în care ar fi fost întrebaţi. Dar nu-i întreba nimeni, desigur. Iar ea, dependentă de apropierea de agitaţie, incapabilă să stea singură pentru multă vreme, pe de o parte nu se putea abţine să nu arunce săgeţi, fulgere, steluţe şi chiar flăcări uneori din priviri, pe de alta nu înţelegea de ce se trezea permanent înconjurată de o barieră invizibilă reprezentată grafic şi practic printr-un cerc cu raza variabilă de la unul la câţiva metri în interiorul căruia nu se înghesuia nimeni împrejurul ei.

De-a lungul timpului încercase tot ce-i trecuse prin minte: Se sfătuise cu cei mai tari designeri vestimentari din zonă şi cu cei mai buni parfumeri, fără succes. Se trata la cei mai buni cosmeticieni, mergea la cel mai bun coafor, mergea des la sală şi făcea şi cursuri de dans, mers şi ţinută. Avea o dantură foarte bine îngrijită, un zâmbet studiat şi bine lucrat, ştia şi vreo trei limbi străine. Citea. Asculta muzică de calitate. Nu pricepea ce e în neregulă.

Avea un păr lung, negru, îngrijit, pe care-l combina cu ţinute marcate permanent de ideea de decolteu. Era foarte tare adică, cel puţin în ultima vreme, la capitolul ăsta. Arunca cu ţâţe peste tot pe unde mergea. Bărbaţii, de regulă deficitari la ideile de privire periferică şi atenţie distributivă, găseau proeminenţe brusc răsărite din pământ, numai bune să se împiedice în ele, oriunde se întâmpla ca privirile lor înguste să se lovească de traiectoria decolteului Adalgisei. Se rătăceau printre ţâţe, se trezeau plini de imaginaţie, chiar şi cei mai stupizi dintre ei, se voiau intersanţi. Şi, când îşi smulgeau într-un târziu privirile de acolo şi le direcţionau spre săgeţile reci din ochii ei, se trezeau invariabil, fără să poată controla asta, în afara cercului cu rază variabilă menţionat anterior.

Şi fata era într-un perpetuu sărci. Nici ea nu ştia foarte bine ce căuta de fapt.

Într-o zi, că dacă n-ar fi nici măcar nu s-ar povesti, s-a procopsit cu perechea.

Oreste avea dimensiuni, forme şi contururi de mascul purtat des prin săli de fitness. Plus ten corespunzător, punctat cu tatuaje discrete în locuri bine alese. Avea CV, Bentley şi casă cu debarcader. Zbura din floare în floare, le zburătăcea pe toate, împrăştia petale de toate culorile în toate părţile, dar liniştea, echilibrul, fericirea, erau doar nişte unbre neclare, neatinse nici în somn, când mai şi visa, uneori.

A văzut din prima că nu e fotomodel, dar şi-au stimulat reciproc centrii comunicării, realizând că lungimile lor de undă se suprapun. Ea avea ochelari de soare în momentul acela, prin urmare săgeţile din priviri îi erau anihilate pentru o vreme. S-au apropiat, şi-au dat ocol, s-au adulmecat, şi chimia s-a înfiripat. ADNurile li s-au încolăcit languros, au dănţuit împreună şi şi-au admirat reciproc norocul şi compatibilitatea. În camera unde au ajuns pe sus nu am mai avut timp de aprins lumini periferice. S-au mulţumit să se contopească în preajma unei veioze difuze. Era prea olimpian gustul de nectar.

Pe urmă norii pe care pluteau au fost roz şi pufoşi pentru o vreme. Se scufundau în ei, se amestecau pe acolo, li se mai vedea câte o mână, o ceva, un căpeţel, dar privirile nu apucau să li se întâlnească la lumina soarelui. Euforia a durat câteva luni bune. A venit apoi vremea să mai caute peisaje noi, aer cu altă puritate şi eventual temperatură, densitate. Au vrut să facă, să iniţieze, să iasă, să gospodărească, să epateze, să producă, să se laude şi, uneori, să mai şi ofere. Au realizat doar că rozul face deodată mici pete de mucegai pe la colţuri. Care se extind şi prind culoare şi putere. Ba chiar mucegaiul a început să emită mirosuri neplăcute la un moment dat.

În foarte scurt timp, raportat la viaţa unui om, între ei a crescut, prin metoda diviziunii directe, celulă cu celulă, dar cu viteză foarte mare, un fel de godzilă. Celulele aveau capul sec şi privirile apatice şi membrană opacă, aşa că treptat nu s-au mai văzut de balaurul dintre ei. Când a reuşit Adalgisa să-i arunce lui Oreste o privire printre tentaculele ăluia, s-a dovedit că era una dintre cele otrăvite. El a recepţionat-o şi a absorbit-o cu greu. A fost o lovitură grea dată relaţiei.

Au făcut eforturi, nu li se poate reproşa, să se caţere la loc pe norii roz. Acuma li se păreau apoşi, alunecoşi, prea ceţoşi şi de-a dreptul ostili. Nu mai reuşeau să se înfofolească acolo, era ca în reclama aia cu baba şi norişorul căruia nu-i place să fie atins drept în locul acela.

Atunci s-au lăsat să plutească într-un fel de vrie. Au făcut lucruri impulsive, încercând fiecare să se răzbune pe celălalt şi reuşind doar să-şi producă rău singuri. Cu cât voia să fie mai bună, cu atât privirea ei muşca direct din viaţa lui. Cu cât voia să fie mai bun, cu atât privirea ei era mai otrăvită. În final, slăbit, bolit, epuizat, Oreste a murit.

Putea să fie şi invers, la fel de bine.

Probabil că despre asta e expresia care se referă la viaţă, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu bomboanele lui Forrest Gump, cu norocul vânătorului şi speranţa despre lumea cealaltă, unde sigur e mai bine.