Neclar

Mă repet. Şi ce ? Cu toţii ne repetăm la nesfârşit. Cu toţii vrem să inventăm adevărul, cu singura menţiune că se pare că ne-am născut destul de târziu, la vremea la care deja repetările s-au făcut în toate felurile şi nouă nu ne rămâne decât să repetăm repetările altora. Toate adevărurile spuse sau scrise au fost adică inventate, descoperite, demonstrate, adjudecate.

Mă bâlbâi. Şi ce ? Cu toţii ne bâlbâim, chiar dacă unii nu recunosc sau majoritatea nu realizează. Vrem să fim coerenţi, fluenţi, elocvenţi, ne străduim şi ne prefacem că suntem. Doar că locurile sunt ocupate de mult, chiar dacă numărul lor a tot fost suplimentat. Aşa că, părerea mea, e că bâlbâiala e noul trend. Perfecţiunea e ceva deja mult prea comun. Când te bâlbâi, nesigur şi poticnit, ai o şansă, mică, să mai faci pe unii să se uite în direcţia ta.

Mă fâstâcesc. Şi ce ? Cu toţii ne fâstâcim. De regulă se întâmplă când vine vorba să spunem marele nostru adevăr, să facem faţă marelui nostru moment, dacă ni se iveşte şansa. Unii reuşesc să depăşească starea, ignorând-o sau ascunzând-o. Alţii vomită din cauza intensităţii. Dar dacă nu reuşeşti să sari peste, câte puţin măcar, nu-ţi rămân decât frustrările. Iar astea produc otravă, şi otrava s-a demonstrat că nu e bună din nici o poziţie. Comunicarea poate rezolva problema.

Mă rătăcesc. Şi ce ? Cu toţii ne rătăcim, căutând fiecare ceva. Ne ducem spre ce dorim, uneori reuşim, de cele mai multe ori bâjbâim la nesfârşit, încercând să facem asta. Se pare că totuşi căutarea în sine e importantă, e tot ce contează, e tot ce ne ţine în viaţă. Deşi cred că e mai bine să-ţi pară rău că ai încercat decât să-ţi pară rău că n-ai încercat, rătăcirea pe traseu poate avea efecte mai bune decât dezamăgirea că speranţa a murit. Adrenalina şi detaliile la care nu suntem atenţi, alea care la prima vedere sunt obositoare şi enervante, alea fac deliciul. Atingerea ţelului dorit vine odată cu riscul blazării, obezităţii împodobită cu inele de Saturn, indiferenţei. Rătăcirea este noua căutare.

Mă bag în seamă. Şi ce ? Cu toţii ne băgăm în seamă. Adică încercăm să. Faptul că la majoritatea nu ne iese, sau, mai rău, iese într-un sens negativ, nu pare să aibă importanţă. Nevoia e prea mare. Nebagarea în seamă se cheamă clar ignorare, mai rău decât uitare, pentru că asta presupune măcar un sfert de oră de glorie. Şi ce suntem noi în ziua de azi, fără măcar cele cincisprezece minute de băgare în seamă din partea altora ? Varză.

Mă străduiesc. Şi ce ? Cu toţii ne străduim într-un fel sau altul, mai tare sau mai puţin tare, mai pe real sau mai pe imaginaţie. Aici se intercalează doar nuanţele numite egoism sau altruism. Unghiul e drept, sau nu, depinde de procente. Bună ar fi o combinaţie, care să ţină seama de riscul de a uita, de ideea de şapte ani de acasă.

Mă prăbuşesc. Şi ce ? Cu toţii ne prăbuşim, câteodată, mai mult sau mai puţin agresiv. Unii recunosc, alţii sunt cocoşi chiar şi în faţa oglinzii. Unii păţesc treaba asta doar prin simplul fapt că nu pot recunoaşte vria de dinainte în faţa propriului eu. Substanţele de tot felul care se văd acolo, jos, se pot neutraliza numai de cineva care iubeşte, iartă, observă, dăruieşte, susţine, rezistă, rabdă şi merită. Atunci se poate inversa orice prăbuşire.

Mă îngrozesc. Şi ce ? Cu toţii ne îngrozim, mai des decât recunoaştem, uneori zilnic, uneori ... Fiecare zi e o luptă, zicea un personaj de tristă amintire pentru mine. Dar se pare că provocarea, chiar dacă ne paralizează de frică, de multe ori, ne face să simţim că trăim, filozofii de noi. Acţiunea bate la fund orice frică. Chiar şi frica de mine.

Mă consolez. Şi ce ? Cu toţii ne consolăm şi în felul ăsta reuşim să mergem mai departe. Fiecare în felul lui, fiecare cu rănile sau bucuriile, sau rătăcirile, sau dezechilibrele, sau dorinţele, sau pragmatismul, sau certitunile proprii.

Mă echilibrez. Trebuie, cel puţin o dată pe zi. Măcar ridicându-mă dimineaţa din pat, pregătit de wrestlingul zilnic. Fără echilibru, viaţa e o vale adâncă, adâncă, adâncă. Nu ?

Mă repet.

Mă matolesc. Mă ce ?

Ce mă ?