Pe vremuri trăia, într-o ţară, nu contează, un individ trist. Orice ar fi
făcut, nu se putea abţine de la nefericire. Voia, ca oricare, dreptul şi chiar
accesul live la o viaţă completă, adică iubire, familie, urmaşi, prieteni, satisfacţii
profesionale, hobby-uri satisfăcute, lucruri din astea. Se lupta cu disperare
pentru toate şi, de fiecare dată când ajungea în situaţia de a pune în practică
una sau alta, se bloca. Făcea un pas mare înapoi, lăsa ocazia să treacă, şi pe
urmă o lua de la capăt. Nu ştia nici el cum se poate explica aşa ceva, deşi
conştientiza absurdul. De fiecare dată îşi spunea că acuma e ultima şi că
ocazia următoare nu va mai avea satisfacţia ratării. Şi pe urmă făcea exact la
fel.
La început era tânăr, cu muşchi, figuri în cap şi credinţa că e nemuritor. Nu-şi
putea imagina că vine vremea când fleoşcăiala va deveni definiţia şi reperul şi
termenul de comparaţie. Credea că toate frumoasele vor abdica pe rând avansurilor
lui şi că el nu trebuie decât să le savureze apogeul. Credea că oricând
consideră de cuviinţă va produce copii geniali. Credea că părinţii lui sunt
sănătoşi şi viabili la nesfârşit, gata să-i stea alături şi să-l susţină. Credea
că are prieteni mulţi şi adevăraţi, că trendul profesional nu poate fi decât
ascendent, că-i rămâne timp suficient printre timp şi pentru micile pasiuni şi
plăceri personale.
Şi tot dând cu piciorul ocaziilor de tot felul, s-a trezit că anii au
trecut. Efortul întreţinerii muşchilor a crescut. Figurile din cap se răreau,
căuta motive să stea acasă, la căldurică, în timpul pe care-l avea pentru el. Nu
mai credea că e nemuritor, avea mici dureri de spate, trebuia să-şi ţină sub
control felul în care admiră vitrinele patiseriilor şi meniurile
restaurantelor. Nu reuşise să facă nici un copil, în ciuda eforturilor, şi
nu-şi găsea nici un fel de echilibru emoţional, mai ales când se gândea la asta.
Ba chiar simţea tot mai acut golul din suflet, ăla despre care într-o vreme
n-ar fi fost capabil de explicaţii. Acuma era clar, era locul neumplut de
multdoritul şi enervantul orăcăit de bebe, de plânsul copilului abandonat
învăţătorului în prima zi de şcoală, de gălăgia de duminică dimineaţa devreme,
când somnul cel mai dulce e distrus de copilul trezit la ore destul de mici şi
călare pe plapumă odată cu primele raze de soare în dormitor, de scandalul
notelor mici şi al absenţelor nemotivate, de replicile adolescente şi de panica
părăsirii de cuib, toate netrăite şi fără speranţa punerii în scenă într-un
reality show propriu.
Plus că profesional avea senzaţia plafonării, adică pipăirea tavanului fără
speranţe de atingere în vreun fel a orizonturilor mai mult sau mai puţin
depărtate. Cu trecerea anilor se accentua sentimentul de angoasă legat de
riscul unul eventual ecuson imaginar pe care să scrie: al nimănui.
Practic, le trăise pe toate, văzuse destule, experimentase nenumărate. Ajunsese
într-o stare, sau într-un stadiu în care chiar nu-i mai părea rău, savura doar
deliciile simţurilor: liniştea, natura, muzica, filmele, cărţile, în ordine
aleatoare, cu atenţia necesară acordată evitării cacofoniilor. Toate condimentate
cu alcool. Începuse să bea de toate şi să bea mult. Atât de mult încât plăcerea
asta le întrecea pe toate celelalte. Indiferent de activitatea prestată, tuşele
principale se trasau cu ceva lichid scurs dintr-o sticlă dotată cu etichetă. Sau
nu. Producţia proprie, denumită pe scurt home made, participa procentual în
viaţa personajului nostru.
Până la apariţia scurtcircuitelor, lucrurile au funcţionat şi evoluat
cumva. Pe urmă, la primul semnal dat de dezastru, atmosfera s-a precipitat şi
sistemul de valori s-a reorganizat. Galopul a adus doar veşti proaste,
nefericire şi regrete. La sfârşit, prea devreme totuşi, alămurile şi nişte
flori ofilite au încercat să dea contururi...
Situaţia a fost analizată ulterior de tot felul de experţi. S-au vehiculat
nenumărate versiuni, conjuncturi, scuze, explicaţii, acuze şi justificări. Din meniu
nu lipseau ţuica, varza, crema de ciocolată, amintirile considerate ca pozitive
cu ocazia selecţiilor efectuate, ţinute sobre şi îmbrăţişări prelungi, depăşite
pe cronometru doar de oftaturi din inimă, desigur.
Pe urmă, foarte repede, s-a constatat că soarele răsare exact la ora
prognozată, albinele îşi văd de treaba lor şi oamenii sunt la fel de mici în
ambiţiile şi orgoliile lor absurde. Iar poveşti de genul ăsta, de când cu
încălzirea globală, foametea din lumea a treia, oriunde ar fi asta, suprapopularea,
internetul şi ştirile de la ora 5, chiar nu mai interesează pe nimeni, sunt
de-a dreptul banale şi chiar enervante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu