Despre timp, viteză, iubire, riduri, etc.

Într-o zi am realizat cât de puţin timp mai am de fapt...

Tot timpul am crezut că Făt Frumos nu moare niciodată. Iar eu încerc de când mă ştiu să fiu Făt Frumos, deşi nu prea-mi iese. De fapt, aşa, fără să audă, eu cred că tipul ăsta de mult nu mai e ce era pe vremuri. Şi probabil că la bătrâneţe muşchii lui, ridurile lui, răriturile din păr, fleoşcăiala şi alzhaimăru vor semăna foarte bine cu ale lui Redford sau Anthony Queen. Deci, în apărarea mea, sunt sigur că Făt Frumos avea şi el problemele lui, ca noi toţi. Doar că el se hrănea sănătos, chiar vegan dacă ne gândim la salatele din grădina ursului, şi cred că nu avea cunoştinţe şi contact cu ceea ce mai târziu s-a numit alcool, aşa că anii lui erau mai lungi, pe unitate de măsură sigur rusească, iar stresul nu se inventase, pentru că noţiunea e legată de ideile de productivitate, eficienţă, intensiv, etc., chestii necunoscute pe timpul lucrurilor şi trăirilor adevărate.

Textul ăsta, cu mesaj cu tot, s-a scris în 1001 feluri, sunt sigur, aşa că Şeherezada din mine pot să asigur pe oricine că are şi va avea de fiecare dată bunul simţ să nu pretindă brevete de inventator. Doar că fata asta se luptă uneori din greu şi chiar inegal cu balaurii hrăniţi cu pălincă şi vinuri măiastre, care se simt bine însoţiţi de pretenţii de menestrel, aşa că nu totdeauna face faţă momentelor. Şi unul dintre momentele astea, nesimţit de-a dreptul, mi-a revelat ceea ce Einstein a pus în formulă. Desigur, într-o formă pe înţelesul chiar al proştilor. Iar mintea mea a făcut tot posibilul să transmită semnalele de rigoare acolo unde procesorul poate traduce informaţia pe înţelesul meu.

Revenind la ideea iniţială, pentru că toate lucrurile şi întâmplările pe lumea asta pornesc de la o idee iniţială, nu cred că ştiu pe cineva dornic să mă contrazică. Timpul este tot ce avem de fapt. Restul e poveste.

Am o vagă idee despre felul în care a trecut ce-a trecut, cu multe staţii în care stau tot felul de amintiri, marcate cu toate literele alfabetului, în funcţie de etichetă, cum sunt f de la fericire şi p de la ultrapenibil.  Sunt conştient de trecerea timpului, o simt în ciolane, deşi în oglindă şi pe retină toţi şi toate (cu tot cu mine) au mutre prelucrate cu opţiunea freeze, oprite din cursa spre riduri la nivelul vârstei de 20. Totuşi, la nivelul ăsta aproape că se poziţionează deja şi copiii. Ai noştri, chiar dacă e greu de crezut. Ceea ce mă face să raţionez, uneori, şi să conştientizez: vâjâitul din urechi nu e de la băutură, e din cauză că timpul trece aşa de repede pe lângă noi. E un fenomen fizic simplu.

Privind în faţă, ar mai fi ceva vreme, parcă. Dar apare că mai e atât de puţin... E despre regretul şi nesiguranţa alegerilor, corecte sau nu, deja făcute. Dacă stăm aici, ne lovim de felul românesc de a ne mânca zilele unii altora într-un fel toxic aproape ca şi canibalismul. Dacă plecăm, riscăm să devenim sclavii ritualurilor locurilor unde vom ancora. Depinde de fiecare, dar eu simt că nu ne bucurăm suficient de ochii noştri şi de ochii sufletului, nu vedem adică frumuseţea din jur, sau dacă o vedem facem lucrul ăsta în prea mare viteză, şi mai nou prin intermediul digitalelor, cu utilizare ulterioară. Avem tot felul de motivaţii în drumul nostru spre dezumanizare şi depersonalizare. Şi pierdem momentul, care de fapt, este ambalajul esenţialului...

Păcat. Eu abia aştept să vină vara să fug pe faleză într-o noapte, să fiu acolo când iese soarele din mare, luminând calea bărcuţelor. De fapt ce spun eu, acuma am băut ceva, dar nu se ştie dacă după ce iese nu mă trezesc pe drum spre un loc unde omul ar face bine să fie spectator şi să nu se mai bage atâta în mersul normal al lucrurilor.

Sunt sigur că fiecare poate să-şi facă treaba de rotiţă în angrenajul inevitabil, trăind în acelaşi timp aşa cum trebuie, ca parte a naturii, iubind la maxim şi la greu, şi nu doar cu gândul la fripturi, ghiuluri, petreceri, moşteniri şi zestre. 

Comunicare

Uneori mergem în patrule. O apucăm aiurea pe dealuri şi sperăm că nu umblă nici un tembel visător la cârnaţi exotici prin zonă. Cu puşca adică. Facem ture. Ascultăm. 
Aşteptăm în tot felul de locuri, încercând să-i surprindem pe cei despre care sperăm că nu vor veni.

Acuma, nu demult, făceam aşa ceva. Era târziu. Ceasul arăta  0133. Rămăsesem undeva, într-o serpentină, camuflat la volanul unei maşini ascunsă printre boscheţi. Nu era nici un firişor de vând, nici o frunză nu găsea motive suficiente să facă saltul unic spre transformare, nici o crenguţă nu îndrăznea să deranjeze nemişcarea. Liniştea se auzea într-un fel care, desigur, nu poate fi descris în cuvinte. În condiţiile astea, ce puteam să fac ? Trebuia să stau acolo pentru o vreme, să savurez. Aşa că mă amestecasem cu gândurile mele. Spectrul era larg. Am prostul obicei de a întoarce pe toate feţele problemele de la serviciu. Paranoia, scenarii, de regulă cu mutre, probleme reale sau inventate, simulări imaginare. Mă gândesc şi acasă, fac socoteli financiare complicate, program pentru perioada următoare, visuri de uichend, de sărbători, devacanţă. Mă gândesc şi la gagici... Revin la cele reale.  Mă stresez pentru orice detaliu legat de perfecţiunea acţiunilor mele, care trebuie să fie, desigur, perfecte. Şi care, de regulă, nu ies chiar aşa. Ba chiar unele...

Dar să revin. În situaţiile descrise mai sus, sunt perioade în care ori secundele sunt foarte rare şi minutele foarte lungi, ori trec orele cu o viteză de lasă cu gura căscată când sunetul, când lumina. Stăteam la volan, dădusem spătarul puţin pe spate şi mă luptam cu durerea de ceafă, chinuită săraca în poziţii care nu sunt de dorit pentru perioade lungi. Mai moţăiam. Mai clipeam. Mă luptam și cu somnul, gândind împăştiat, şi din ce în ce mai puţin conştient. Dura un secol până treceau trei minute, după aia nu-mi explicam cum a dispărut brusc o jumate de oră întreagă. Am sesizat la un moment o mişcare uşoară cu coada ochiului aproape lipit. Pleoapele mi s-au întins ca guma de mestecat poloneză cu Lolek şi Bolek, s-au adunat sub streaşină şi retina mea tulbure au distins o siluetă apropiindu-se. S-a oprit lângă mine. M-am frecat la ochi într-un fel pentru care fiecare copil somnoros m-ar fi invidiat.

În dreptul portierei, cu nasul foarte aproape de al meu, dincolo de sticlă, stătea şi se uita la mine un cerb. Avea privire blândă, dar foarte serioasă, fire sure pe bot şi trofeu valoros dpdv cinegetic. Arăta a avea undeva între 10 şi 12 ani, ceea ce la unul ca el e semn de maturitate, înţelepciune şi profunzime. Mi-a dat un sentiment de bine. Mi-a făcut semn să cobor puţin geamul, aşa că, desigur, m-am executat.

Atunci a început să vorbească. Locul, ora, senzaţia de dincolo de realitate, făceau ca totul să fie posibil. Avea o voce clară şi pronunţa foarte bine, deşi dantura cerbilor nu permite de regulă articularea unor cuvinte, mai ales în româneşte, limba română fiind, se ştie, o limbă destul de complicată. M-a întrebat ce caut acolo la ora aia. Asta după ce mi-a zis că ştie maşina şi că e una dintre alea de care nu se teme, ceea ce, curios, m-a mai relaxat.

Am început să articulez şi eu după o vreme. I-am zis pe scurt care-i treaba şi l-am întrebat la rândul meu ce caută el pe acolo la ora aia. A început să-mi vorbească despre modul lor de viaţă, despre cât de greu e în ultima perioadă şi cum se chinuie să găsească de mâncare în anul ăsta fără fructificaţie. Filozofa în stil Zappa. Stăteam şi-l ascultam şi am încercat să găsesc repere de unde să deduc, măcar în procente, cât de real e ce se întâmplă. Nu se descurca cum trebuie cu ciutele. Avea probleme cu lupii. Iar oamenii sunt cel mai greu şi tot mai greu de evitat. Mizeria pe care o fac, gălăgia şi poluarea muzicală, mirosurile oribile de carne friptă şi de gaze de eşapament... plus câinii. N-au nici o vină, dar sunt aşa de infantili şi primitivi, mai ales maidanezii aruncaţi noaptea de ţigani din remorci de tractor...

Am oftat amândoi şi ne-am aruncat privirile spre cer. În perioada respectivă se anunţaseră căderi masive de stele. Cerul era senin şi, într-adevăr, se vedeau toate astrele alea mici şi chiar punctiforme. Atârnau acolo în întuneric.  S-a nimerit exact atunci să vedem vreo două alunecate. Plecaseră şi, deşi au încercat probabil să se ţină cumva, să revină la locul lor, n-au reuşit decât să-şi lungească mâini, sau gâturile, sau poalele într-o dâră luminoasă, care a strălucit pentru o secundă şi pe urmă s-a stins, odată cu ele. Eram amândoi atenţi, şi am rămas cu privirile spre cer, dorind să mai prindem măcar încă una, deşi de fapt nu voiam, şi nu cred că vrea nimeni ca bietele stele să cadă de atât de sus. Oricât ar fi ele de extraterestre, cred că totuşi nu vor să se prăjească, nu vor să ameţească, nu vor să se topească în flăcări.

Ne simţeam foarte aproape spiritual. Adică eu aveam sentimentul ăsta şi mă gândeam că şi el.

Voiam să-l surprind cu o întrebare inteligentă, demnă de unul care lucrează la Romsilva la compartiment.

 Nu-mi venea nici o idee...

Cred că ceva a simţit el, pentru că mi-a zis: Prietene, te văd gânditor. Ştiu că pisicile vin lângă tine şi se aşază pe locul unde ai o problemă, o suferinţă asacunsă, mai ceva ca un RMN. În caz că nu ştii, cerbii au şi ei talente din astea, numai nu te aştepta să ma urc acuma pe pieptul tău sau să dau din cap să-mi fac loc pe genunchi la tine.

Am ştiut că ştie, dar n-am ştiut ce să spun. Aşa că lucrurile au rămas nevorbite. O vreme, pentru că nu s-a putut abţine. Mi-a zis că s-o las baltă cu grijile, să tratez lucrurile mai relaxat, să le iau pe rând, să abordez fiecare zi aşa cum vine, să nu încerc să tot prevăd şi să caut soluţii pentru chestii care se vor întâmpla peste o săptămână, pentru că, ştim cu toţii, peste şapte zile lucrurile vor arăta cu totul altfel şi nu are rost de irosit energii cu bătaie aşa de lungă, când nu avem decât prezentul, şi pe ăla nu avem de regulă timp să-l observăm și abia ăla contează cu adevărat. Mă uitam la el, de acord întru totul, şi mă gândeam că a citit din Dale Carnegie. Sau că are vreun canal direct cu Dalai Lama.

Pe urmă a tăcut, s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat ce cred despre meseria mea...!?

M-am gândit la cei 95% dintre colegii mei cu sau fără diplome care au aceeaşi problemă de clarificat. M-am gândit la explicaţiile logice din toţi anii din urmă, la paralela cu prohibiţia, la toate detaliile pe care le cred şi eu şi le dau oricui la întrebarea asta. Suntem adică primii care avem grijă, vânătorul vrea să aibă număr, trofee, structură, sănătate, el e primul care păzeşte, ocroteşte, etc., recoltează doar masculi, trofee, regres, banii sunt pentru voi. Nepăzit, nesupravegheat, totul se duce de râpă. 
Interzisul duce doar către contrabandă. 
Controlul păstrează echilibrul. 
Boala e în sângele unora, nu are vindecare. Există oricum. Trebuie doar ținută sub control.

Deşi ştiam că astea sunt singurele explicaţii, ăsta e singurul adevăr care funcţionează cu adevărat în ziua de azi, când mă uitam în ochii lui, acolo, numai noi doi, nu mai eram aşa de sigur. Ştiu o poveste bulgărească, referitor la interdicţia de a vâna o oarecare specie. Reprezentantul Bulgariei mi-a zis la un congres, pe bune, că după doi ani aproape nimeni în teren nu mai ştia ce e cu specia respectivă, pentru că nimeni nu avea nici un interes economic. Cert e că se bracona la greu, şi nu era nici un control de nicăieri. Foarte trist, dar foarte real. Reality bites...

Pe urmă mi-au venit în minte ecologiştii de duminică. Ăia care strigă sperând să ia ceva bani de undeva de prin vest, pentru aşa zisele lor bune intenţii, ăia care se trezesc dimineața, beau cafeaua şi-şi amintesc pe terasă, la soare, cât de mult iubesc animalele sălbatice şi cât de răi sunt vânătorii. I-am zis că aşa cum s-au obişnuit cu sunetele de ferăstrău mecanic, tractor şi avion, cu asfaltul, gardurile de tot felul şi manelele, trebuie să înţeleagă că asta e singura variantă în care pot convieţui cu oamenii, alta din păcate nu există, orice ar vrea să creadă oricine. Că vânător nu e egal braconier. A zis că e conştient şi m-a impresionat până la lacrimi cu sinceritatea din priviri. (Deşi noaptea e greu să vezi lumina din ochii interlocutorului, cumva, la cerbi e altfel.)

Mi-am amintit de povestea românului, iubitor de iarbă verde, manele, canale de televiziune cu rating mare şi vacanţe de tipul să ne cunoaştem ţara, cu mostră cu tot. Mă refer aici la familia de patru, adică soţi şi doi copii, bermude, tricouri, burţi, seminţe, care admirau în faţa mea trupa de zimbri de la Dragoş Vodă într-o zi de vară, duminică, cu predilecţie şi admiraţie către dominant. El a zis, complet pierdut:   
- Uite cât îi de mare ! Îţi dai seama câtă carne iese din ăsta ? Iar doamna, umăr la umăr, complet de acord cu constatarea şi afirmaţia, a întregit firesc:
-Îţi trebuie câteva săptămâni să-l mănânci fripturi ! 

Asta e, din păcate, realitatea noastră, pentru cine vrea s-o (re)cunoască.

Orizontul se pregătea de un răsărit cu travaliu. Cerbul m-a privit şi a oftat. Eu oftez de fiecare dată când revăd în minte privirea lui.

...

Până jos, la asfalt, în lumea reală cum s-ar zice, soarele se băga deja în sufletul meu, în sensul că mă îndemna să caut prin bord ochelarii contra lui. 

Tot încerc să mă conving că nu am visat. Cel puţin nu chiar totul.

Hai să nu ne rătăcim !

Umblând de unul singur pe drumuri de munte, într-o zi, brusc, am realizat deşertăciunea. Se întâmpla undeva, între Buhalniţa şi Potoci. Cred... Recent, oricum. În mintea mea s-au bâlbâit diverse întrebări, nedumeriri, jumătăţi de intenţii, nori de ceaţă grea.

La ce folosesc toate inepţiile, indolenţele, incoerenţele şi incompetenţele intenţionate sau nu din jurul nostru ? Cum de trece aşa de greu observabil Radio România Cultural ? De ce grăsanele cu pretenţii de Albă ca Zăpada îşi măsoară talia în direct la ore de maximă audienţă, iar ţaţele aduc mahalaua în casele noastre şi noi lăsăm copiii nealintaţi ca să nu pierdem vreun fragment din scârboşeniile care ne murdăresc ecranele pe interior ? De unde şi de ce apar toate dubioasele astea, încercând să ne zgândărească retina împreună cu bruma tremurândă de stimă proprie ? Ce ne facem cu atâtea suflete cu mărime mică împrejurul nostru ? Cum măsurăm, cum comparăm mărimile la suflete ?

De ce prietenii noştri nu sunt neapărat prietenii noştri întotdeauna? De ce fac figuri de neconceput,  aducându-te în starea denumită popular mască? Exact când te aştepţi mai puţin ... 

Unde sunt serile de vară cu bere ? Care este rolul teraselor în noţiunea de prietenie?

Unde greşesc în atracţia mea către lucrurile mult mai puţin preferate de restul ? De ce nu-mi găsesc locul ? De ce nu-mi găsesc liniştea ? De ce n-am răbdare să aflu ?

Fata lui Minune a fugit în lume acu ceva vreme. Sufletele noaste tânjesc de multe ori după mângâieri de orice natură, inidiferent cu ce pornire ne lăudăm, indiferent de unde venim. Guţanul are şi el probleme de familie grave. Gigi îşi face cruci mari în poarta penitenciarului, cu spatele la camere, dar rânjetul întors şi foarte sigur pe el. Nume sonore ajung în situaţii de neimaginat. Struţul continuă să creadă chestia cu pământul şi capul. Şi e lumea plină de struţi. Am tot încercat să nu observ menajeria din jur.

Mi se face puţin greaţă. Mă ia cam cu frică. Totuşi, cu ce sunt eu mai bun decât toate astea ? Ce pot face eu pentru ceilalţi, în afara înfulecărilor egoiste la interior şi la exterior ? De ce vor, vulgarii, intenţionaţii, să ne jignească inteligenţa ?

Mi-ar plăcea să fiu de folos. Mi-ar plăcea să fiu activ. Aş vrea să pot ajuta. Aş vrea să fiu un om bun. Ar fi frumos ca toţi oamenii să fie buni. Să încerce măcar să fie buni, mai ales cu ceilalţi. Ar fi frumos din partea lor. Suntem atât de orbi ! Surzi ! Singuri !

Bem ceva ?

Că altfel tot îmi vine să protestez...

Prietene, fă ceva !

Pălinca

La început ştiam clar despre ce vreau să scriu aici.

 Declaraţiile mele erau limpezi şi mesajul în stare să răscolească neşte treburi. După ce sticla de pălincă şi-a arătat faţa în penumbră, claritatea a devenit o noţiune greu de descris în cuvinte coerente. Abstinenţa face momentele fierbinţi mai intense. Acest adevăr este singurul clar. Chiar dacă riscurile urmărilor cresc în direcţia marcată cu minus. Nimeni nu are răbdare să citească mesaje subliminale care se vor avertismente. Noi, cu toţii, dorim doar indicatoare spre paradis, plaje săbatice lângă mări transparente şi prietenoase cu blondele bronzate pe tipare de fotomodel în accepţiunea anilor curenţi, anexate. Avertismentul şi azilul de bătrâni nu au ce căuta în peisajul speranţei noastre la fericire. Iar alcoolul denumit pălincă, în faţa căruia până şi noţiunea de whisky începe să se onduleze, se cheamă că face şi desface. Doar antibioticul poate avea o influenţă pozitivă, dar din păcate doar temporară. Orice altceva este complementar. Subliniez ideea de temporar. Deşi nici aia de complementar nu e chiar de aruncat.

Acuma chiar că aberaţiile devin aberante.

Probabil că ar fi putut ieşi ceva interesant din textul ăsta.

Păcat...

Clima, Gecia, Turcia, încălzirea globală, mările mediterane, cum ar fi Egeea şi Adriatica, veganii, iubitorii de porc şi preparatorii de oaie la proţap, internetul şi saiturile de socializare, pozele şi fructele de mare, caii putere, televiziunile digitale şi noţiunea de spa, autostrăzile, biletele dus-întors la low cost şi maşinile nemţeşti cu consum diesel redus, etc., etc., etc., toate duc departe, la distanţe greu de atins. Aşa că ideile de intim, complementar, întreg, profund, etc., etc., etc., se estompeză.

Orizonturile se apropie, ne sufocă, şi în scurt timp ne îmbâcsesc cu manele, poveşti de mahala şi idei de comercial. Toate astea sunt toxice, deşi par laxative şi relaxante la prima vedere, pentru unii cu mintea lipsită de dorinţa de mişcare, provocare, adrenalină şi/sau antrenament. Se pare că toţi şi toate încurajează.

Trist... Dar tragic... 
Nu doresc să particip.

---

Să mor eu !

Nu călcaţi florile. Nu rupeţi iarba. Sau ... ?

Iubita mea, mă decojesc, mă prăbuşesc, mă bucăţelesc, mă rătăcesc !...

 Atât am mai apucat să spun. Mergând, am început să las în urmă tot felul de părţi din mine. Mai întâi de piele, pe urmă de carne, pe urmă de suflet. Am încercat să mai articulez ceva, dar parcă uitasem vorbele. Nu se auzea nimic dinspre mine. În câţiva paşi s-a instalat uitarea şi nu mai ştiam nici cine sunt, nici ce caut acolo, nici cât timp trecuse, pierdut sau nu, oricum nu mă mai interesau lucrurile astea, nici ce ar trebui să fac mai departe.

Când s-a întors spre mine, era prea târziu. Bucăţile de mine erau peste tot în spate, unele se împrăştiau cu vântul, altele se udaseră cu apă de mare şi nu se mai cunoşteau, altele, rămase încă, nu mai erau de folos, eram oricum un puzzle irecuperabil. Se mai vedea câte o frântură de urmă din trecut, dar şi alea dispăreau încet şi inevitabil în ceaţa uitării. Am privit-o neputincios şi ea a început să plângă. Altădată mi-ar fi ars sufletul. Acuma era doar o fată frumoasă care plângea. Nu se mai putea face nimic. Nu mai simţeam, nu mai era cu ce şi de ce.  Prin urmare, nu a durat mult şi am început să ne pierdem contururile...

Mă lăsasem în voia brizei. Ieşise soarele, începusă să se facă simţită şi căldura, valurile acopereau orice zgomot civilizat şi sufletul meu se recalibra. Mai erau speranţe. Cu ochii când verzi, când albaştri. A fost aşa de brusc şi de frumos, şi a durat atât de puţin, că doar cometele şi focurile de paie ştiu cu adevărat ce vreau să spun. Contactul cu realitatea era destul de rar şi la o vreme a început să devină dureros şi necesar, şi inevitabil şi în final incompatibil. Presiunea din tâmple nu mai era de suportat, extrema cealaltă se făcuse cunoscută pe deplin, era imposibil de mers mai departe. Aşa că valurile au avut iar un rol important şi urmele s-au şters din nou.

Sufletul şifonat şi contrariat a devenit foarte bănuitor şi precaut. Au durat mult operaţiunile de vulcanizare şi dispariţia cât de cât a cicatricilor. A venit iarăşi o dimineaţă cu cerul limpede la orizont şi a răsărit soarele în toată splendoarea. Acuma chiar a fost totul mai consistent. Orizonturile se lărgiseră, speranţa nemuririi revenise. Echilibrul se vedea aproape, în culori vesele. Ratarea perfecţiunii stă 'însă la orice oră după colţ şi nu m-a iertat nici pe mine. O noapte naşpa, într-un loc cu pretenţii de sfinţenie, şi uite, s-a întâmplat ca-n previziunile răutăcioase. Iar balaurii proprii, şi poate nu doar ei, au tot încercat să schimbe ceva, începând din momentul ăla. Uneori realitatea se cere evitată, spun ei. Nu mai poţi face lucrurile cum trebuie fără amestecul unor evadări, spun eu. 

Naiba ştie... Acuma, odată cu primele semne de toamnă, totul e altfel decât părea nu demult. Toamna e frumoasă, dar frumuseţea ei, de multe ori puţin obosită, contrastează flagrant cu veveriţele primăverii. 
Iar sufletul şi tălpile ar trebui să nu se întâlnească niciodată, pentru că tălpile pătate cu frânturi de suflet se comportă de fapt ca nişte şenile, fără să lase mediului înconjurător prea multe posibilităţi de a face oarece reparaţii.

Stele căzătoare

Noaptea trecută au fost căderi masive de stele. Cine vrea să vadă aşa ceva trebuie să aibă informaţia şi să fie dispus să caşte ochii după ele. În perioada asta, fiind luna cadourilor, mai e şi avantajul că nu sunt stele căzătoare din alea grăbite. Sunt unele dintre cele cu viteza cea mai mică, şi le poţi vedea pe îndelete. În plus, pentru prima dată de când ni se tot anunţă diverse fenomene astronomice, şi după mai mult de treizeci de zile fără soare, cerul arată ca în luna iulie în Kusadasi. Fără scamă de nor. Deci trebuie profitat. Desigur, a profita se potriveşte în situaţia dată celor pentru care lucrurile astea înseamnă ceva. N-am reuşit la viaţa mea să văd decât o eclipsă totală de soare, una la fel de totală de lună. Meteoriţi din ăştia, însă,  văd câte unu-doi în fiecare noapte cu cer senin când sunt prin pădure sau la mine în grădină, de câte ori mă uit spre ei.

Dar o ploaie de stele e ceva rar şi merită văzută de fiecare dată. Azi noapte, pentru prima dată deci, pe la orele 1.00 trecute fix, stăteam în mijlocul grădinii cu cervicalu îndoit regulamentar şi mă zgâiam la cer. Toată lumea din raza mea vizuală părea că doarme, în afară de o serie de câini, prietenii cei mai buni ai omului, care cred că momentul cel mai bun pentru un concert de lătrături şi schelălăieli pe tot felul de voci patetice şi chiar jalnice e acuma, la ore mici, când prietenul cel mai bun săracul, cu excepţia mea,  încearcă să doarmă. În afară de bruiajul câinilor, toate erau la locul lor. Orion, Crucea nordului, Racul, Carul mare şi cu prietenul lui, Carul mic, plus altele pe care nu le ştiu cum se cheamă, stăteau fiecare în colţişorul şi poziţia caracteristică. Am văzut vreo trei luceferi, am văzut şi Steaua Nordului, şi Milky Way. Fiecare cu lumina şi strălucirea ei, fiecare speriată să nu alunece şi să dispară în una două secunde. Luna arăta ca ochiul drept încruntat al vârcolacului care nu suportă s-o vadă plină şi care o atacă de fiecare dată şi o înghite câte puţin în fiecare noapte. Şi, nu chiar ca o ploaie, pentru că totuşi trebuie un pic de şansă şi chiar de inspiraţie să nimereşti partea potrivită a cerului în care să te uiţi, cad stele, una câte una. A fost un moment în care am văzut chiar două deodată. Cerul arăta de ar fi făcut invidios orice observator astronomic.

E un sentiment aparte. Am numărat 21 în 25 de minute. Nu sunt deci chiar aşa de multe, nu e ca atunci când plouă cu apă. Totuşi e ceva, nu ? Deja după vreo şapte nu mai ştiam ce dorinţă să-mi pun. Câte dorinţe poate avea cineva ? Mă refer la chestii serioase. Eu n-am aşa de multe, aşa că m-am dus la soamne când am îngheţat.

Acuma mă înfofolesc şi ies iar pentru sezonul al doilea. Trebuie să văd dacă stelele pe care le ştiam mai sunt la locul lor. Şi să văd dacă-mi mai vin idei pentru dorinţe noi, deşi nu prea cred. M-am gândit azi şi le-am cam epuizat. Dacă-mi vine vreuna mai târziu, prea târziu, rămâne pentru moşul. Adică tot eu va trebui să fac ceva în sensul ăsta. Pentru că moşul sunt eu. Chiar dacă sper în secret şi ceva de la stele.

Întâlnire de 20 de ani şi 6 luni

O scriu pe blog pentru că vreau să-mi rămână una dintre cel mai dragi amintiri. Altfel, oricum nu interesează pe nimeni decât pe cei implicaţi.

Zilele astea am avut întâlnirea anuală a cui a vrut şi a putut să vină din promoţia Silvicultură Braşov 1994. La Piatra Neamţ. Într-un loc unde nu prea fuseseră mulţi până acuma. De când eram copil visam la o petrecere de sărbători, de preferat de revelion, care să fie într-un anume fel: adică într-o locaţie la munte, cu o noapte măcar de petrecere adevărată, cu ziua următoare la dispoziţie pentru reparaţii, plimbări şi o a doua seară liniştită cu indivizi în formă care să facă atmosferă şi să râdem ca disperaţii.

S-a întâmplat în realitate, cu toate că nu cred că pot procesa încă, în sensul că a fost mult prea mişto şi stau şi mă întreb dacă chiar a fost adevărată. A fost ca în poveşti, chiar dacă a început pe 28 noiembrie şi s-a încheiat pe 1 decembrie, adică nu de sărbători. Chiar dacă nu a nins, decât puţin, în prima seară. Chiar dacă nu am sărbătorit nimic altceva decât revederea noastră la şase luni după întâlnirea de 20 de ani de la Braşov. Au venit aproape toţi dintre cei care au confirmat şi încă au lipsit o mulţime despre care îmi pare tare rău că n-au ajuns, n-au ştiut sau n-au putut veni.

Nu s-a întâmplat nimic deosebit, decât că oamenii au ajuns pe noapte, ceaţă, ninsoare şi chiar polei, într-un loc necunoscut, pentru majoritatea aflat la dracu, la sute de kilometri. Erau flămânzi, obosiţi. Voiau să se vadă, unii nu ştiau cu cine se vor vedea, decât în parte, erau curioşi de locaţie, condiţii de cazare, condiţii de derulare. Suntem, nu-i aşa, la vârsta la care tabietul este mama noastră şi comoditatea este soţul ei. Ne urnim de acasă mai cu greu, mai cu teamă. Nu mai avem energia şi elanul ăla. Nu mai avem încredere în resursele noastre şi ne gândim cum să găsim momentul potrivit să o ştergem într-un colţişor liniştit şi să ne rumegăm problemele, stresurile, oboselile. S-au tot adunat, s-au văzut, s-au pupat, s-au mai relaxat. Au gustat nişte slană, au desfăcut pălincile. Au dispărut tabieturile.

Salonul s-a umplut, undeva spre ora 10 şi s-au încălzit cu un borş, s-au mai întramat cu nişte fripturi. Şi alcool. Poveşti, destinderi, zâmbete, amintiri. Pe la ora trei erau cu toţii duşi la culcare, echilibraţi emoţional. Era destul de bine. Erau obosiţi, dar păreau mulţumiţi de decizia de a veni.

Sâmbătă ne-am plimbat puţin prin frig, am pozat parapeţii barajului, scările de piatră din curtea mănăstirii Pângăraţi şi panorama de la crucea de deasupra Scăricicăi. Seara am băgat o rădăuţeană de încălzire şi un ceaun combinat cu sarmale. Şi mămăligă, desigur, să vadă clar că sunt în vizită în Moldova. Adi Popa a sugerat la un moment dat ceva muzici populare, încălzit de sarmalele la care râvnea din clipa sosirii. Nu mai ştiu cu ce-am deschis dansul, dar mi-a ieşit din prima. Pe urmă totul a mers de la sine, pentru că am combinat-o în alegeri cu Olteanu, cu Cristi Ilaş şi cu moroşenii. Momentul de vârf a fost o melodie obscură, în care unul îşi îndeamnă nevasta să fie mai tupeistă şi să danseze pe masă. A fost cu bis. Am râs cu lacrimi. S-a dansat Maramu’, bănăţene, bihorene, olteneşti, moldoveneşti, Dire Straits, AC/DC, tangoul din Parfum de femeie, etc. Sergiu a zis că nu bea şi a cedat când Negru a venit cu Jagermeister. Două sticle s-au topit, în faţa lui. Am participat, desigur. La ora trei jumate s-au închis ostilităţile. Plus zeci de beri.

Duminică am avut surpriza că averizările meteo, exagerate în stilul jurnalistic românesc inventat de ProTv şi devenit rutină, plus alte motivaţii, să înjumătăţească gaşca. Adi Popa, Mărăşoiu, Marcel Stelea, Cristi, au plecat brusc. Pe urmă moroşenii, bihorenii şi la final, Sorin Corduneanu. Când să mă ia depresia, au venit oltenii la micul dejun, şi au reechilibrat. Am convenit că mergem la zimbri şi aşa am făcut. Rămăseserăm numa’ vreo 20. Am văzut zimbrii, am speriat toate animalele din grădina zoo cu lătratul lui Croco, monstrul de căţel al Corneliei, în greutate de aproximativ doo kile jumate. Cerbii s-au grupat în ţarcul lor, lopătarii într-al lor, zimbrul cel mic a fugit lângă maică-sa, zimbrii ceilalţi au devenit brusc solidari. Am fost şi la parc (Parcul Natural Vânători Neamţ) şi unii s-au pozat cu zimbrul din dioramă.

Mănăstirea Agapia nu trebuie ratată cu nici o ocazie. Ne-am uitat la picturile lui Grigorescu, ne-am pozat; ne-am mai oprit pe urmă în oraş, în centru, la turnul lui Ştefan cel Mare, ca să facem iar poze, ca omul, cu ocazia deschiderii jocurilor olimpice de Crăciun cu aproape o lună înainte, deocamdată prin amplasarea şi ornarea centrului. Cu menţiunea că la bradul din centru încă se lucra, în sensul că unul, într-un braţ telescopic, se chinuia să întindă ceva fire cu becuri.

Vara e ziua lungă, e cald, e posibilităţi. Se pot face plimbări lungi cu haine puţine. Se pot parcurge spaţii mai mari şi vedea lucruri mai multe. Acuma era frig, umezeală şi vremea se străduia să ne trimită la căldură. Aşa că ne-am îndreptat spre cabană, tochitură, păstrăv, varză murată, saramură şi, desigur, clătitele cu brânză la cuptor. Cu smântână peste ele... Nu sunt mâncăcios, sunt doar pofticios, şi sarmalele, şi clătitele, şi ... cu smântână peste ele ...

Oltenii, moldovenii mei, sunt adevăraţi. Aseară au făcut dovada că fără ei totul ar fi fost complet incomplet. Am râs cam cinci ore de ajunsesem să caut cu privirea după aspirine, algocalmine şi nurofene, pentru că mă dureau fălcile, sternul şi musculatura netedă în aşa hal că aproape nu se putea suporta, dar nici ideea că se va termina la un moment dat. Olteanu a fost în formă maximă, secondat de Negru, Sergiu şi câte un pic Dan Nicolăescu, fetele, Florin Chirilă, Ionel Vrânceanu. Am râs ca şi pe 31 mai la Braşov, cu spasme, cu lacrimi, cu crampe. Am plecat la soamne pe la ora 2.00

Dimineaţă ne-am revăzut la omletă. Erau toţi cu gândul la plecare, iar nodul din gâtul meu începea să crească. Pe urmă, au plecat...

O vreme am încercat să mă reconectez la realitate. Când se întâmplă întâlniri din astea eu îi văd pe toţi ca atunci. Nu-mi dau seama parcă de cei 20 de ani care au trecut. Sau 25, dacă socotim din anul I. Aşa e şi cu gaşca din liceu, dar oricum, sunt chestii la fel şi totuşi complet diferite. Pe urmă am descoperit un rest de pălincă de la Adi Danci. Pe care l-am văzut prea puţin şi cu care aproape n-am apucat să schimb două vorbe. Am în schimb o poză tare, în care ne exersam talentele coregrafice cu Cristi.

Sunt foarte bucuros că au zis unii că le-a plăcut. Am făcut tot posibilul să fie frumos, ca să compensez handicapul de care dispun, şi anume timorarea care mă cuprinde când e vorba de grupuri mari, când limba mea îngheaţă şi tac şi mă transform în ascultătorul perfect, pentru că mi-e frică să stric ce e frumos cu replicile mele neinspirate. Nu am vrut să mă dau interesant, am vrut doar să văd dacă poate ieşi ca în visurile mele din copilărie şi am făcut cum am crezut mai bine. Tudor mi-a lăsat un desen pe care mă gândesc să-l înrămez. Cu oameni, cabane, maşini, apă şi fulgi de zăpadă. Sau nori. Dar oricum, gaşcă fericită, care a prins ninsoare, plimbare la baraj, chef la cabană, şi asta între prieteni. Mi-a încălzit inima.

A fost pe aproape. Cred ...

Deşi mă gândeam că e o dată în viaţă, acuma mă gândesc la versiunea de vară.

Mulţumesc Adi, Emi, Oltene, Cristi, Biţu, Sorin, Sergiu, Ionele, Salvadori, Cornelia, Adi, Ada, Păşcuţilor, Nestor, Dane, Dorine, Marcele. Îmi pare rău că n-au ajuns Liviu, Rudi, Cosmin, Cristi Apostol, Gabi Stanciu, Camelia. Îmi pare rău că n-am insistat, că n-am sunat şi la Cristi Cozma, Riciard, Stalone, Bogdan Alexe, Ilişoi, Sorin Rada, arădenii, braşovenii, bihorenii şi sudiştii.