O sâmbătă românească

Încă una dintre poveştile mele plicticoase.

Meteorologii au anunţat valuri de frig, coduri galbene, viteze mari de punere în aplicare a acestora din partea naturii mamă.. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa că nu se poate, în asemenea condiţii, să nu apară şi lucruri demne de caracterizat România de azi şi plăcerea de a vedea lumina zilei permanent în această parte a Europei şi, implicit, Carpaţilor, care este Piatra Neamţ, leat 2014 e.n. Mărunţişuri...

Ieri, vineri, desigur, buluceala a fost maximă la vulcanizări. Nu numai studenţii învaţă în ţara asta cu două zile înainte de examene, totul se derulează la fel, inclusiv schimbarea cauciucurilor de vară-iarnă între ele. Eu, cu spirit nemţesc în sânge, de când lucrez cu cetăţeni iubitori de Bundesliga, am vrut să fac lucrul ăsta chiar de joi, dar nu s-a putut. Aşa că ieri, vineri, am fost foarte fericit când un proprietar de vulcanizare s-a oferit săritor şi ne-a rezolvat prompt Skodiţa, pe numele ei Albinuţa, cu doar 70 de lei.

Venea un uichend (pe Cracău, că e mai aproape ca Siretul) şi premizele erau de stat la gura sobei cu budinci şi filme bune. Şi soamne prelungite, după nopţile nedormite atât de prietene cu stresul nostru cel de toate zilele. Groovy ! Toate erau în grafic: grădina culeasă, vinul în beci, cauciucurile de iarnă la locul lor, lemnele uscate, bonurile de masă cheltuite cu cap, etc.

Dimineaţa a fost frumoasă, budinca-breakfast apetisantă, aromată şi fierbinte, ca să nu spun doar gustoasă, că noi scriem proză aici, nu versuri. Am mâncat două porţii mari, imediat înainte ca Simona s-o execute şi pe Radwanska, lucruri care mi-au dat o stare de bucurie totală şi senzaţia că viaţa e frumoasă. Am ieşit să fac mişcare, să sparg lemne, să fac focul, plin de energie, soarele spărsese el deja norii, era frumos, frig şi linişte şi brusc am avut senzaţia că Albinuţa stă cam într-o rână. După turul de rigoare constatările erau triste: cauciucurile de iarnă, proprietatea familiei, achiziţionate două câte două de-a lungul timpului, nu erau montate cum face omul normal şi de bun simţ, gemenele mai bune pe faţă şi alea puţin mai uzate pe spate, nu, Doamne fereşte, erau două la fel pe stânga şi celelalte două la fel pe dreapta. Plus că cele de pe dreapta erau pe pană. Biata Albinuţa se străduia să stea dreaptă, da nu prea avea cum...

După criza de nervi, frustrarea că nu pot să-l pocnesc pe nesimţit şi mogâldan şi telefonul dat unui prieten, am ajuns cumva, cu genunchii uzi şi mâinile negre şi îngheţate la altă vulcanizare, unde am remediat situaţia. După doo ore de frig. În loc să văd un film la căldurică, acasă, într-una din puţinele sâmbete când pot face asta. Am plătit din nou. În schimb m-am văzut cu nişte prieteni care mi-au povestit, stând acolo, întâmplări cu medici de familie, asistente şi spitalizări la urgenţă, în pragul morţii, după diagnostice şi reţete aiuristice. Evenimente finalizate cu replica asistentei respective, tare de tot, cu ocazia vizării certificatului medical, emis de spital după salvarea omului de la întâlnirea cu colţul: A, deci a reuşit în final să-şi facă rost de concediu medical ! ...

Pe urmă, în drum spre casă, am mers să iau lichid de parbriz şi benzină.

Pentru lichid am intrat la Practiker, unde funcţiona doar o casă, desigur. Cu coada de rigoare. O doamnă care voia tot un blid de lichid de parbriz a îndrăznit să ceară să se mai deschidă o casă. Nimeni dintre cei cu veste albastre nu au părut să audă strigătul ei disperat. Doar casiera, care mi-a spus mie, tocmai ajuns în faţa ei, că ce mare scofală şi sclifoseală, lumea trebuie să stea la coadă dacă vrea cumpărături. La care eu, gentleman, dar nervos, i-am replicat că ea e la serviciu şi eu în timpul liber, că nu mi-e dor să vin să admir peisajul aşteptând la coadă pentru că ei n-au chef să fie atenţi cu puţinii clienţi pe care-i au, că ar trebui să fie drăguţi cu noi şi nu să aibă atitudinea asta şi că eu pot să fac mofturi şi ea nu prea are voie să comenteze, mai ales în felul în care a aruncat replica aia sictirită. A devenit drăguţă, a zâmbit şi mi-a urat o zi bună. Mulţumesc, la fel.

Următoarea oprire: OMV, unde un băiat de-al lor, din ăia care zâmbesc stând în frig cu pistolul de combustibil  în mână, mi-a spus că nu merg momentan casele, deci nici pompele... Şi eu care trecusem pe lângă Petrom, Sokar şi Lukoil... Deja nu-mi mai păsa. Am mai făcut o tură la Petrom.

Am ajuns acasă pe înserat, că doar e sâmbăta mea, ce rost are să mă grăbesc, am făcut focul, m-am băgat în duş. Când eram gata uscat şi parfumat şi-mi zâmbeam în oglindă, ca omul, a picat puţin curentul. Am realizat că nu montasem înapoi bateriile de la ups-ul centralei, după ce le încărcasem la redresor, pentru că nu eram sigur că ştiu cum. Pericolul era doar dacă nu revenea curentul: centrala se umflă până crapă ceva, din cauza temperaturii şi presiunii şi a faptului că pompele şi ventilatorul nu pot respira fără curent electric. Am fugit cu prosopul în jurul mijlocului, cu lanterna frontală montată pe cap, am moşmondit acolo vreo zece minute şi am reuşit. Între timp venise curentul, dar plămânii mei apucaseră, de asemenea, să respire aer curat şi rece direct prin fereastra deschisă şi prin pielea spatelui, neprotejată de textile, pentru că eram contra cronometru.

Acuma e noapte, cald şi bine în casă, nu se mai vede afară dacă e iarnă sau vară, dacă sunt în România sau Grecia sau Austria sau Canada, nu miroase a fum, gunoi, ceaţă sau bălegar. E bine bine. Sâmbăta a trecut. Sâmbătă seara e o altă zi.

Fimeia me spune că datorită nemulţumirii mele şi a a atitudinii necorespunzătoare mi se întâmplă toate lucrurile astea. Eu sunt de părere că nu e chiar aşa, poate un mic procent are dreptate, dar mai sunt şi alţii care trăiesc aceleaşi supărări, şi sunt sigur că nu toţi dau aceeaşi atenţie ca mine la toate nimicurile, şi totuşi li se întâmplă şi nu cred că le pică bine. Adică nu cred că le atrag. Ele se întâmplă oricum, şi sunt din vina nesimţirii poporului român, luat pe bucăţele.

Mulţi oameni în ţara asta au probleme cu capul. În sensul că sunt atât de inconştient perverşi încât nu fac decât să le-o tragă celorlalţi, cât de des pot, fără să realizeze că o iau şi ei, concomitent, cu aceeaşi intensitate. Şi mi se pare foarte simplu: cu cât mai mulţi şi-ar face bine treaba în dreptul lor, cu atât cercul vicios în care ne rotim în ţara asta pitorească şi infectată s-ar sparge şi am trăi mai bine de la sine, fără să facem atâtea artificii. Trebuie respect, seriozitate, corectitudine. Cele mai greu de accesat, nu ?

Totuşi, dacă ne putem consola cu faptul că în alte ţări oamenii o duc şi mai rău, de ce mai există mofturoşi ca mine ?...

Caut reţetă cu ceva ceaiuri sau prafuri pentru nesimţire... Sunt conştient că poate fi cel puţin la fel de scump ca o investiţie în dantură, dar sunt dispus să plătesc. Altfel am să mor de scârbă.

Frustrări de octombrie

Mâncam un cârnăcior crud uscat de struţ. Durează până mesteci fiecare îmbucătură. Pentru diversificarea şi completarea gustului mai luam câte o bucăţică de gorgonzola piccante. Sticla de merlot se zbătea pe raft să-mi atragă atenţia. Mă făceam că n-o văd, deşi până la urmă nu se poate desăvârşi gustul unei ciuguleli de după amiază fără o gură de vin adevărat. Dincolo de fereastră, printre rafale de vânt, norii făceau jocuri de lumini cu soarele şi nucul din colţul casei se dezechipa de frunze cu mare viteză, năpădit de tristeţe, devenind din nou din ce în ce mai transparent.

Urăsc momentele astea. Mi-e milă de soarele care se mută la oamenii care stau cu capul în jos şi la noi nu mai reuşeşte să se uite decât cu faţa cealaltă, bolnavă şi bleagă. Peste mine se-nghesuie ceaţa, vântul rece şi umed şi mirosurile oribile de toamnă. Oribile în zona asta, în partea asta de ţară, pentru că în loc să ne consolăm cât de cât cu parfumul merelor coapte şi al strugurilor zdrobiţi de dorinţa de-a fi must, ne sufocă fumul gunoaielor arse combinat cu cel de ceaţă umedă, care nu de multe ori ne face să privim spre tălpi cu speranţa că n-am călcat într-un căcat şi-i răspândim acuma aromele.

În acest context, iritat de vântul care purta norii, care-mi violau soarele, restricţionându-mi accesul la el, în loc să mă gândesc la modalităţi de îmbogăţire uşoară, visul permanent al omenirii, eu, fraierul, mă gândeam la felul în care reacţionează oamenii la stres. De parcă ar folosi la ceva să-mi pierd vremea cu din astea.

Oamenii, în contact cu stresul, au tot felul de reacţii, dar în final cu toţii ajung la aceeaşi concluzie: violenţa. Într-o formă sau alta. Fiecare în felul lui. Inclusiv eu, cred... Toţi sunt simpatici. Drăguţi. Generoşi. Toleranţi. Prietenoşi. Până sunt înghesuiţi de probleme. Fiecare crede că el nu se va purta aiurea cu ceilalţi. Până apar presiunile, de regulă alea de la serviciu, problemele curente care ajung să te copleşească la un moment dat.

Şi deodată...  ai senzaţia că-ţi crapă capul. Că nu le mai poţi face faţă orice eforturi depui, că va veni cineva şi-ţi va reproşa că nu eşti bun de nimic, că eşti bun de plată sume consistente, că va trebui să o iei de la zero pentru că sigur vei fi dat afară (în cel mai bun caz), că nu e vina ta, că te-ai bazat pe ăla şi uite ce fraier ai fost, te lasă cu fundu descoperit exact acuma, eşti pe muchie de cuţit, nu reuşeşti să te încadrezi în termene, etc...

Şi fiecare crede că celorlalţi le e mai uşor, că el(ea) au nimerit cel mai aiurea post, cu cele mai greu de rezolvat probleme, detalii, că ce fain le e altora, ce uşor, ce norocoşi sunt.

Care e semnul cel mai clar că ai ajuns în starea asta ? Uiţi cum se zîmbeşte. Uiţi de bunul simţ, de politeţe şi de calm. Nu mai ai răbdare cu nimeni. Ai colţi. Mârâi. Te porţi oribil cu ceilalţi, care-ţi vin cu chestii minore, zâmbind timid, de ţi-e şi ruşine de tine, mai târziu. Nu mai mănânci. Eşti obosit, pentru că nu dormi, ai ochii roşii şi inima strânsă. Naiba ştie ce mai faci aiurea şi pe acasă, când ajungi. Sunt perioade prin care treci vrând-nevrând, şi care totuşi dispar la fel de repede cum au apărut. Cu o vorbă, un zâmbet, un ok de unde nu te aştepţi.

Şi după ce trece... îţi revii şi te porţi normal, şi uiţi tot ce nu-ţi convine. Uiţi atitudinile greşite. Vrei să le uiţi, îţi convine. Zâmbeşti, eşti drăguţ şi toată lumea e ca de obicei împrejur. Dar unii rămân cu un gust oarecum amar. Din cauza lor sau din cauza ta, depinde de caracter. Alţii nu bagă de seamă chiar aşa. Sunt mai puţin sensibili. Te gândeşti cum să repari. Sau nu. Îţi bagi picioarele. Mergi mai departe. Cine e sensibil, problema lui.

Nu e un capăt de lume. Se potriveşte cu vremurile pe care le trăim, probabil.

Şi gândindu-mă eu aşa, am terminat şi cârnatul, şi merlotul. Lucru care m-a întristat şi mai tare.  Iar vremea, toamna, soarele superficial şi culorile galben portocalii din rotirea frunzelor într-o continuă cădere nu-mi ajutau deloc starea.

Normal că acuma urmează să se întâmple ceva, o poveste, oricum ar fi ea, dar e nevoie de ceva acţiune. Ei bine, nu s-a întâmplat în ziua aia. N-avea ce. Era doar o după amiază cu puţin soare cu dinţi, linişte şi era bine de uitat de stresurile lor şi de ale mele. Am făcut focul, am rupt o coadă de topor crăpând lemne, şi cam atât.

Eu n-am,... numai poveşti din astea...

Visul, de fapt

Aş vrea să fiu un mare scriitor. Să am o cameră la etaj, într-o căsuţă cu vedere spre golf, pe coastă, printre stânci şi pini, unde să aberez la tastatură. Fără prea multe insecte, fără şerpi sau scorpioni în zonă. Grecia sau Croaţia, nu importă prea tare, numai insulă să fie. Oricum aş avea şi o casă în Alpi şi m-aş duce acolo când aş simţi nevoia de reîncărcat dorul de mare.

Aş fi puţin afumat uneori, dar numai cu vinuri bune, deşi mă trage uneori spre spirtoase, iar astea nu sunt aşa de sănătoase. Aş fi select şi plin de replici interesante, spontane şi de fiecare dată la obiect. Seara, pe terasă, în port, m-aş uita după bărcuţe şi al inventa subiecte noi de poveşti, novele şi romane, mestecând fructe de mare gătite în toate feluri sănătoase posibile.

Aş înota în golf, aş mai găti câte ceva interesant numai aşa, ca să întrerup monotonia uneori. După mahmureli m-aş urca la volanul maşinii mele Audi sau, eventual, Jaguar, şi aş fugi câte o tură pe serpentine. M-aş culca târziu şi m-aş trezi şi mai târziu. Cu unele excepţii, atunci când mi s-ar face de un răsărit şi o cafea dimineaţa devreme, ca să mai alung senzaţia de trântor. Deşi aş fi de fapt foarte harnic şi activ. Numai să nu mă pună nimeni să dau cu lac sau să torn ciment sau să culeg cătină.

N-aş fi chiar cel mai sociabil mare scriitor, dar asta nu înseamnă că nu aş sta cu prietenii la câte o poveste, indiferent de locaţie, le-aş asculta poveştile şi ne-am amăgi reciproc singurătăţile şi necazurile.

Numai că dorinţe de genul ăsta au un nume. Se cheamă visuri... 
Ştiu pe cineva care are în cap o mânuţă care scrie. Şi le zice bine de tot. Şi nu oboseşte deloc. Şi nu se repetă. Şi zice o mulţime de lucruri pe care le-aş scoate şi eu pe piaţă exact la fel, numai că în capul meu stau ascunse printre ceţuri imposibil de limpezit. Absolut nici o şansă.

La mine în cap nu sunt mânuţe, dar nu e nici chiar gol; cred că sunt nişte picioare. N-am idee câte. Încă din fragedă pruncie m-a fascinat expresia folosită de învăţătoarele mele şi de unii dintre profesori: scrii cu picioarele. Nu se referă numai la caligrafie. Şi nu-mi era adresată mie, de regulă, dar acuma, cu ajutorul gradelor din pahar, mi-a picat în sfârşit fisa asta.  acuma parcă mi se potriveşte cumva. (Şi chiar mi se pare că nu e o fisă în monedă românească, e de-a dreptul în valută forte) Deci:

La mine în cap sunt nişte picioare, cel puţin două, ca să rimeze cu expresia plurală, care produc uneori nişte texte. Aberaţii. Prietenii mei, unii, le citesc şi câteodată, drăguţi, dau şi câte un like. Mi-e foarte bine aşa, mulţumesc. Mă bucur de prieteni şi visez. Stau la moşie, pe malul Cracăului, şi, uneori, schimb aerul cu un 2 Mai, un Salzburg, un Plitvice Jezera. 

Fac câte o excursie pe Ceahlău, trag o fugă în Iaşi, Braşov, Bucureşti şi casc gura câte o oră şi prin Cărtureşti. Viaţa mea e frumoasă. 
Trebuie însă, uneori, să mă prefac pentru câteva minute că sunt scriitor. Aberator.

Nu mă pot abţine...

Şi mai sunt absolut sigur că Grecia arată mai bine de departe. 

Povestea unei Euglene verzi

Micuţa Euglenă verde se trezise pe lume la fel ca noi toţi. Brusc, devenise conştientă de prezenţa ei şi de umiditatea ridicată în care era nevoită să se bălăcească. Avusese la un moment dat chiar o tentativă de evadare înspre zone mai uscate, dar îşi luase aminte repede. Era cât pe ce să plătească cu viaţa. Euglenele trebuie să se mulţumească cu umezeala care-ţi pătrunde până-n oase forevăr ănd evăr. Ţările calde sunt pentru alţii, unicelularele amărâte prind greu trenuri în direcţia aia.

Aşa că dădea din micul ei flagel şi încerca să-şi facă un rost printre ceilalţi şi celelalte (trebuie menţionat că şi printre euglene există băieţi şi fete). Încerca să se adapteze la societatea în care fusese teleportată fără intenţia sau efortul ei, ca rezultat al unei succesiuni de diviziuni longitudinale, în urma plăcerilor vinovate şi nevinovate ale înaintaşilor ei, ilustre cunoscute sau necunoscute euglene.

Totul în jur ar fi fost cât de cât rezonabil, masticabil şi digerabil, dacă lucrurile s-ar fi derulat după mecanisme şi ritualuri învăţate de ea mai întâi acasă, de la părinţi şi bunici, pe urmă la şcoală, de la învăţători şi profesori. Cel puţin la suprafaţă aşa părea şi chiar aşa se voiau a fi. Numai că intervin aici aşa de mulţi şi de multe: factori, interacţiuni, personalităţi şi chiar specii, încât, inevitabil, dezechilibrul se produce.

La soare totul părea ok. Toţi prietenii, colegii, colaboratorii, şefii, absorbeau energie, îşi lustruiau şi etalau cromatoforii, îşi întreţineau cât puteau de bine flagelul ca să poată înota cât mai bine şi mai repede printre evenimente. Fiecare avea, desigur, mici interese, situaţii şi probleme personale. Tentaţii, porniri, simpatii şi mici secrete ascunse. Nu era o problemă.

Problema apărea la apus. Atunci când soarele dispărea, energia lui fiind înlocuită de lumina palidă a lunii, sau a stelelor, sau mai ştiu ce alte organisme fosforescente care tocmai aveau de lucru prin apropiere, unele siluete nu mai semănau cu prietenii, colaboratorii, şefii, etc. Arătau ca nişte amibe. Diforme şi fără membrană clar diferenţiată, modificându-şi conturul, ocolind, prinzând la mijloc şi devorând diverse lucruri, situaţii şi chiar ... persoane (vorbim despre persoane posesoare de cromatofori zi şi noapte). Totul dispărea mai devreme sau mai târziu între pseudopodele lor.

Procesul era foarte discret. Cine nu se uita bine nu vedea diferenţa de formă şi culoare. Sau cine nu voia să se uite şi să vadă. Cine comenta era privit ciudat, luat în râs, tratat cu spatele sau cu tăcere. Cum răsărea soarele, totul era la fel de roz şi de perfect ambalat. Totul funcţiona bine, fiecare avea motivele proprii să vadă doar nuanţele vesele din tablou. Iar cine vedea şi culorile plumburii, cenuşii, etc., ori era autist, ori inadaptat, ori tolerat, ori tras pe linie moartă. Şi oricum, foarte rar s-au văzut euglene tipice care să caute şi să mai şi găsească soluţii de schimbare.

Schimbare către ce ? Proporţiile se păstrau aşa de bine, echilibrul natural era aşa de stabil, încât numai bolnavii de teoria conspiraţiei sau visătorii incurabili se gândeau că pot sau trebuie să acţioneze. Iar inadaptaţii... problema lor, Dumnezeu cu mila. Aşa trebuia şi trebuie să fie: euglene naive amestecate cu amibe şi parameci.

De-aia şi micuţa noastră Euglenă verde stătea şi cugeta... ar fi făcut, dar nu ştia prea bine ce, nici nu prea avea energie de fapt, aşa că momentele în care se îndemna să revoluţioneze alternau cu cele de somnolenţă, apatie şi soluţia era de cele mai multe ori o ieşire la şpriţuri. Nu conta, în orice zi a săptămânii, o ieşire de seară, o vizită din partea prietenilor, o nuntă, un botez, o întâlnire cu vechii colegi, erau prilejuri de amânare a deciziei. În situaţii din astea toţi aveau cromatoforii verzi lustruiţi, nimeni şi nimic nu se insinua ca posesor de pseudopode, muzica răsuna, luminile se roteau ameţitor şi alcoolul curgea printre bancuri reluate iar şi iar şi tratate de fiecare ca şi cum le-ar fi auzit pentru prima dată. De fiecare dată.

E greu să te pui împotriva şuvoiului. Şi nu aduce decât tristeţe şi izolare. Şi la ce bun, până la urmă scopurile nobile se estompează când încerci să le aprofundezi. Te trezeşti în ceaţă. Exact mediul potrivit amibelor. Şi paramecilor.

De unde şi expresiile: globalizare, trăieşte-ţi viaţa (sau clipa), fuck them all...

Într-un ochi de apă are rost să fii o euglenă verde verticală, dar într-un ocean ?

Uite aşa se combină vinul cu filozofia, în lumea euglenelor şi probabil, şi la organisme mai evoluate.

Primăvara

Am visat că eram o magnolie. Aveam muguri şi crenguţe şi fusesem replantat, pentru o poziţie mai bună în grădină, şi depăşisem criza de adaptare de ceva vreme. Iarna nu fusese cine ştie ce şi zăpada nu căzuse de pe casă decât la vreo douăzeci de centimetri în dreapta, aşa că nu-mi rupsese nimic important. Mă pregăteam să înfloresc pentru prima dată în viaţă. Dacă n-aş fi ştiut că florile nu se numără, deci, implicit, nici mugurii florali, mi-aş fi făcut un inventar. Aşa, cu interdicţii din astea, superstiţios deplasate, rămăsesem fără un motiv clar, cuantificat, de mândrie. Eram fericit (magnolia e un arbore, deci e băiat ) într-un fel ambiguu, aşa cum puteam şi eu, în situaţia dată. Mi se părea că nu e rău deloc să fii magnolie.

Aşteptam primăvara, eram numai o adrenalină. În aşteptarea lui aprilie număram zilele, minutele, fulgii de zăpadă şi lătrăturile câinilor din sat, care se dovedesc de multe ori nişte animale atât de fără imaginaţie că nu fac decât să se tot repete în tabieturile lor de-a dreptul mecanice. Toate marcau timpul, care se scurta, în aşteptarea momentului. În perioada asta de aşteptare, aşa de lungă, atât regimul termic, cât şi cel pluviometric mă furnicau în vârful crengilor, simţeam frunzele şi lujerii noi cum abia aşteaptă să explodeze şi să se dezvolte în 3D, mă tachinau la degetele rădăcinilor, care nu se mai încălzeau şi mai stăteau şi prinse în zaiul subteran. Perişorii absorbanţi erau captivi în capilarele îngheţate ale pământului şi, deşi nu poţi decât să-i fii recunoscător şi absolut dependent de el, uneori îţi vine să te ajuţi cu un hârleţ şi să te mai eliberezi câte puţin şi să stai la soare cu toate părţile ascunse. Parcă prea e posesiv şi pământul ăsta.

 Probabil că asta e drama latitudinii bântuite de climatul temperat continental.

Într-un târziu se făcuse şi primăvară. Îngheţurile târzii nu mai aveau putere, nenorocitele, şi frunzele mele ajunse la vârsta adolescenţei erau complet ieşite de sub control. Numai eu ştiu ce eforturi făceam să le ţin înghesuite fiecare în mugurul ei. Iar florile, ce să mai zic ? Aveam şi dureri şi mă mâncau mugurii aşa cum mănâncă nişte muşcături de ţânţar inflamate pe alergicul la orice al zilelor noastre. Iar eu eram o plantă şi mâncărimile sunt altfel, mai ales la magnolii, nici nu se poate vorbi despre leacuri şi altele din astea. Trebuia să suport în tăcere şi să mor eu dacă nu merit o medalie pentru cum am depăşit perioada. Când a venit vremea şi am simţit că nu mai sunt motive de teamă, am înflorit din suflet, din toţi mugurii deodată, din toate încheieturile. Aveam nişte flori aşa de frumoase şi de parfumate că simţeam că mi-ar fi dat lacrimile non stop, dacă aş fi fost echipat cu cele necesare pentru asta. Mugurele terminal mai ales, se întrecuse pe sine, ca să zic aşa.

În ani pământeşti feeria a durat aproape două săptămâni. Pe urmă am început să mă confund cu mediul înconjurător, de culoare din ce în ce mai verde.

Unde dispăruseră florile mele ?

Am deschis ochii şi picioarele care-mi ieşeau de sub plapumă aveau degetele aproape îngheţate. Uitasem balconul deschis, deşi afară încă era rece. Frigul, local sau interstelar, nu iartă pe nimeni.

 Acuma, chiar nu mă interesează dacă şi ce semnificaţie are un astfel de vis...

Uneori, când mi se pare că se adună prea multe, mă gândesc la luna aprilie.

Pelicanul şi adolescenţii

Pelicanul şi adolescenţii.

Povestea scurtă şi un pic tristă e cam aşa:

În copilărie am fost abordat de nenea Nae, antrenorul de volei şi m-am angrenat, în timp, într-o gaşcă foarte faină la clubul sportiv, cum era pe vremea aia. Am crescut cu trupa asta şi am pus tot sufletul de care dispuneam în sportul respectiv, în toţi anii de şcoală, că talente sportive deosebite nu prea aveam. Începând deci cu clasa a treia pentru mine programul săptămânal încludea măcar două antrenamente. Când am ajuns la liceu ne-a preluat Pelicanul, aşa era numele lui de scenă cu care-l botezaserăm, după o adevărată lovitură de stat între generaţii. Ne-a plăcut stilul lui tineresc şi modern de joc şi de a antrena şi l-am părăsit pe Nae, fără prea multe fiţe şi scrupule, fără să ne pese de tragedia pe care probabil i-am produs-o în sufletul lui de pensionar în devenire. Pur şi simplu nu ne-am mai dus la Nae la antrenament. Pelicanul ne-a făcut campioni naţionali, ne-a salvat de sfeclă furajeră, porumb şi cartofi din lungile săptămâni de practică agricolă din fiecare septembrie şi ne-a dus în tot felul de turnee, deplasări de duminică sau cantonamente. Pentru mine anii ăia au trecut mult mai uşor datorită lui, mai ales că, numai un exemplu, în blocul nostru se făcea economie de curent la greu, în sensul că noi nu aveam zilnic pentru 5-6 ore, în timp ce la toate blocurile din jur nu era o problemă. Aşa că antrenamentele începute chiar la ora 20.00 erau perfecte pentru mine, ca să-mi diluez frustrările şi furia neputincioasă, de licean modern care învaţă la lumânare. Colorau incolorul în care ne zbăteam. (Nu că aş fi învăţat cine ştie ce în liceu).

Pelicanul avea trei texte imbatabile, prin care încerca să ne reproşeze derapajele din limitele bunului simţ sau ale concentrării în timpul meciurilor, pentru care îl simpatizam şi mai tare:

1. Nu sunt pelicanul vostru;

2. Stai în teren ca un cuier de rufe;

3. Ai grijă, că nu ne tragem de aceeaşi răţuşcă (din cauza lui, începând din perioada respectivă, îmi imaginez şireturile în formă de răţuşcă).

Iar noi îi ziceam, desigur, dom’ profesor, ceea ce suna foarte cool la vremea aia, când erau numaă to’arşa învăţătoare, dirigintă, tovarăşu’ profesor, director, etc.

Din partea mea a avut tot respectul. Şi pe Nae l-am iubit, chiar dacă el avea un singur text: măi boule !, dar Pelicanul a fost special. (Mai ales că el mi-a dat prima casetă cu Deep Purple, îi datorez deci prima audiţie Child in time).

Pe urmă, după liceu, vorba lui Tudor Chirilă, au trecut ani... Eu am ajuns şi la momentul în care m-am apucat să-mi fac o casă. Şi numai bine ce ajunsesem cu ea aproape gata, în sensul că anul următor se putea preda la cheie, când într-un iunie am auzit că Pelicanul a făcut un cancer galopant la plămâni şi a murit în trei săptămâni...

Nu că am fi ţinut legătura cu el. Ne mai vedeam pe stradă şi schimbam câteva vorbe. Dar vestea ne-a şocat şi am mers noi, trei vechi prieteni, şi i-am prezentat respectele. Sper că şi alţii, nu ştiu, nu ne-am întâlnit. M-a marcat mult mai tare decât mi-aş fi imaginat. O vreme l-am visat. În perioada aia, fiind vară şi foarte cald, iar eu excitat de casa mea aproape gata, mergeam să dorm în viitorul şi actualul meu dormitor ca pe vremuri, în podul cu fân al unor prieteni din Durău.

Şi după moartea lui Pelicanu, dormind eu şi visând frumos, nu spui că pe la ora trei, când toate spiritele îşi fac turul şi vampirii bântuie cu degetele băgate adânc în ochii bucuroşi de  bezna preferată, l-am visat urcând pe scări la mine în casă ? Şi am sărit din somn, am realizat imposibilul, m-am întors treptat pe celelalte trei părţi şi n-am mai putut să dorm ? Îi tot auzeam paşii pe trepte ? Motiv pentru care m-am mutat urgent în casa cealaltă, locuită de oameni vii, care se hrănesc cu lapte, dar şi carne şi legume şi gluten... Şi l-am tot visat o vreme şi în nopţile următoare...

 Şi nici nu aveam nici un fel de scară montată în casă la vremea aia, adică mă urcam la etaj în muşchi (am scară interioară scârţâitoare, din lemn).

Dar nu ca pe un bau bau. Doar că nu mă puteam obişnui cu plecarea lui aşa de repede. Nu sunt nici ipocrit, nici mincinos. Plecarea bruscă m-a marcat proporţional cu nivelul de culoare pe care l-a adus el pentru mine în perioada liceului, adică exact în cei mai cenuşii ani optzeci.

Aşa că m-am gândit să-l pomenesc într-un fel şi eu, în semn de respect. Prietenii cred că ştiu de ce. Să tot fie vreo şapte ani. Se chema Viorel Roşioru.

După 20 de ani la Braşov

Se pare că întâlnirile de 20 de ani au ceva special. Noi tocmai am trecut printr-una din astea şi acuma am să încerc s-o punctez pe ici pe colo, cât timp le am oarecum clare şi într-o ordine măcar aproximativ conformă cu realitatea.

Nu sunt un participant foarte activ, mă pricep ceva mai bine la postura combinată de contemplator savurator, şi am încercat măcar din punctul ăsta de vedere să savurez totul. Prin urmare numai aburii alcoolului dacă au înceţoşat unele momente, dar, pe ansamblu, mă gândesc că nu mă fac de râs drept de tot în faţa unui Geo Bogza, de exemplu, în încercarea de a rezuma evenimentele. Rezumat:

Ideea s-a dovedit foarte bună cu începerea de vineri, în loc de sâmbătă. A fost timp de aprofundare. Dacă ar fi fost o singură seară nu era timp de mai nimic. Era bun chiar să mai fie măcar încă o zi, nu ?

În plus, am fost inspirat să apelez la Şoimu să facă o rezervare şi pentru mine la pensiunea descoperită de Adi Popa, F..amingo. De pe Lungă. Am avut norocul să stau cu cea mai faină gaşcă, adică familiile a lu’ Popa, Nistor, Danci, Popa, Vintilă, Păşcuţ, Ionescu şi Nicolăescu pentru o noapte, la care se condimentează cu Emilia, Cornelia, drăguţul de Petrică Molodiuc şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, a lu’ subsemnatu’, desigur. Amestec eterogen şi foarte sănătos. S-a dovedit a fi reţeta succesului. Lăsându-mă deoparte pe mine, desigur. Eu sunt doar norocosul la faza asta. Am profitat de combinaţia asta şi am savurat totul.

A fost mai întâi cursul festiv, vineri, unde am văzut cum pot să arate doamnele şi domnii profesori universitari după aşa de multă vreme. Ne-am văzut, ne-am salutat şi chiar, uneori, ne-am pupăcit între noi. Emoţii, adrenalină, etc. I-am revăzut după mai multă sau mai puţină vreme pe Rudi, pe Sever Stanciu, complet altfel, pe Liviu, Sideris, Camelia, Nicu, în fară de cei cu care mă mai văzusem oarecum recent. Prezentările au fost delicioase în unele cazuri, pe primul loc fiind, ca de obicei, aberaţiile lui Nicu Moise, cu cincinalul ca mod de viaţă, pădurea de salcâmi de lângă Năvodari plantată de el, extinse cu poziţia oraşului Cincinnati în bucla pe care o face special  pentru Victor Nichifor râul Ohio, la care se adaugă mărturisirile majorităţii care începeau cu mesajul cum că îşi duc zilele tot împreună cu prima nevastă. 

Am făcut pe urmă ceva şedinţe foto, după care ne-am văzut la crâşmă. Am stat la masă cu o ucraineancă, un moldovean din Chişinău şi încă unul din Londra. Am băut vinul lui Mărăşoiu, am deschis dansul cu familia Ilaş, am ciocnit cu Liviu, Olteanu, Cristi Cozma, Oprea, Răzvan, Sorin Corduneanu, vecinul meu Florin Chirilă, Marcel Stelea, Mişu Xenics, Richi. Am dansat Meneaito (o fi corect scris ?) cu Sideris, AC/DC cu Nistor, Ilaş, Mărăşoiu şi Gabi Sanciu, am contemplat sărbele olteneşti conduse de Pili, am savurat şpagatul lui Sergiu şi dansul Ralucăi cu Rudi (şi cel dinainte, cu Liviu, Cristi Ilaş şi Cristi Cozma), mi-a plăcut până şi cum s-au pozat între ei fotografii înainte să-şi strângă hodrobelele şi să plece pe la ora 3 cred, lăsându-ne singuri cu muzicantul, cam gălăgios uneori. Am încheiat-o pe la patru jumate dimineaţa cu discuţii foarte serioase cu Găbiţă Stanciu, despre Asociaţia Proprietarilor de Pădure din România. Şi cu un taxi care ne-a costat fabuloasa sumă de şase lei.

După câteva ore de somn am ieşit la cafea, şi totul s-a transformat într-o ciorbă de burtă în Groapă (cine nu ştie ce e aia şi unde vine, ăla este). Masă mare, chelner sărbătorit, toată gaşca certată că am îndrăznit să punem pălincă de acasă pe masă, jumeri bestiale, ciorbe adevărate şi poveşti cu ciubote largi, clop şi puşca pe umăr, cu tentă sexuală. Amintiri despre Loţi din Reghin la pişătoare, discuţii statistice despre poluarea produsă de oameni vs câini când vrei să faci baie în mare (bere, pipi, etc.). Am râs când cu lacrimi, când cu sughiţuri, când pe viaţă şi pe moarte.

Am avut pauză vreo oră, de un deliciu la Vatra Ardealului. Pe urmă ne-am nimerit la vechea berărie Postăvaru, unde micii de 25 de cm erau deja comandaţi. Am avut privilegiul să stam la masă cu familiile Păşcuţ (Coptu), Danci, Popa (Olteanu), condimentat cu Nistor (Negru) şi Cristi Cozma, care s-au bătut în bancuri. Combinaţia Olteanu-Negru-Coptu este letală. Mie mi-a revenit misiunea să mor de râs între ei, în mijlocul lor (detalii şi dovezi, de ex., în poza de la 18:17 – deja băgam pălincă de vreo oră). Discuţiile despre cumani, pecenegi, cu trimiteri la cei de faţă, prietena pecenegă a lui Negru, văzută doar din faţă, pălinca lui Coptu, bancul cu Manolache cel care poartă ghinion, intervenţiile lui Liviu Moraru şi ale lui Nicu Moise m-au făcut să uit de budă şi să stau acolo între ei, ca să nu pierd nici o secundă, până aproape de limită. Când am fugit pentru două minte, era să pierd locul, frate. Nu se compară cu nimic. Nu era de pierdut nici o replică, deşi faţa mea se strâmbase de râs şi încă mă doare abdomenul de atâta febră musculară, de la spasme. Plus pălincă de pere de la Adi Danci! ... Când a plecat Coptu la culcare, mi-a încredinţat ce rămăsese din sticla lui. Acuma mai scurg ce a rămas pe fundul sticlei ăleia şi, în felul ăsta, scriind aici povestea asta plicticoasă, mă străduiesc să rezist depresiei care m-a înconjurat cu târcoale toată ziua azi. Pozele din Piaţa Sfatului sunt făcute la plimbarea de dezmeticire orientativă, înainte de culcare.

Ieri dimineaţă ne-am revăzut la cafea. Cafeaua a durat pentru mine până aproape de prânz. Aproape că ar mai fi mers o zi, măcar... Abia când te reîncălzeşti, reîncepi comunicarea la nivelul subliminal corespunzător anilor 90 updatat, toate se termină, tre să mergem acasă şi să ne reconectăm la realitate... Trist, dar tragic. Au plecat, pe rând, Negru, Cornelia cu tot cu Măriuca, Emilia, Adi Popa cel vestit, noi ne-am pupat cu Lili şi cu Şoimu şi am plecat cu Olteanu să ne îndulcim cu încă un Deliciu la Vatra Ardealuiui. Nu ne mai dădeam duşi din Braşov, frate ! Adică eu, cel puţin ... A fost prea frumos. Prea...

Consolarea vine din pălinca lui Coptu (Păşcuţ) şi din speranţa că în noiembrie, anul ăsta, voi reuşi să adun eu ceva cetăţeni la Piatra Neamţ, pentru vreo trei zile măcar, sper, ca să continuăm. Ieşirile astea sunt absolut speciale şi trebuie înmulţite. Iar asta de 20 de ani bate clar la fund, din toate părţile, pe aia de 10. Să sperăm că oamenii vor veni să se vadă în continuare. Aici, la Piatra Neamţ, avem di tăti. Confort, mâncari, beuturâ, peisage, loazir, transfer di la aeroport (just in case), mânăstiri, munţ, api, bauxâtâ (vorba lu’ Divertis). Mă gândesc că m-oi descurca să le placă.

Să sperăm că mai facem câteva din astea, înainte să trebuiască să ne mestece alţii merele cu biscuiţi. Repet: pălinca bate la fund orice (era să zic că bunica bate toba).

Prin urmare, Silvicultură 94, să vă văd.