Zâmbetul meu încă se descurcă rezonabil cu dinţii din dotare. Părerea mea.
Oasele mele sunt încă departe de tije şi atele.
Surprinzător, îmbucurător, pielea mi se ţine foarte bine, în toate
agăţătorile.
Cu cearcănele am o problemă, dar şi asta e încă bine sub control.
Nu simt nevoia de energizante, o cafea de dimineaţă e ok, e mai mult o
bucurie decât o necesitate.
Nu mă plâng de firele albe din păr, sunt mai uşoare şi mai puţin sensibile
la frig. Probleme am cu alea din barbă, sunt mai grele acuma, dovadă faptul
că trag de capul meu în jos, spre centrul pământului, punând la grea încercare
coloana şi forma bipedă de-a dreptul verticală cu care mă mândresc.
Somnul e pe lista mea într-o poziţie destul de codaşă. Bufniţele din toate
speciile cunoscute mă simpatizează, răsăritului de soare îi e dor de mine de
cele mai multe ori.
Am o slăbiciune constantă pentru femeile frumoase. Pe admiraţie, nu pe
carneţel. Interesant e că par a fi şi chiar sunt din ce în ce mai multe, odată
cu înaintarea în timp. Interesanta nr. 1 rămâne a mea, dar mă mai uit şi eu, că
ochii mei văd larg. Şabloanele prosteşti din anii timpurii devin din ce în ce
mai generoase, lăsând să se vadă realitatea, şi anume cum că ele trebuie doar
privite din unghiul corespunzător. Vorbind dpdv clasic sunt 360 de grade, care
dpdv centezimal devin 400, iar dacă ne gândim la minute şi secunde,
posibilităţile devin inaccesibile, chiar în condiţiile în care marii fizicieni
lasă o şansă noţiunii de timp în relaţia cu ideea de dilatare.
Mă dăruiesc pe altarul datoriei, ca eroul care zace în noi toţi şi cu care
ne şi mândrim de altfel, nu ?, şi pe urmă savurez la nesfârşit momentele care rămân pentru
mine, când datoria se izeşte, permiţînd
clipe de respiro, prin ochiurile ţesăturii simbolice diabolice.
Pot să gestionez două maşini de lemn de foc, pot să bat la fund un master
chef, cel puţin uneori, cu talentele mele, pot să conduc 1500 de km fără să
dorm la volan, pot să prestez patru, poate şase zile la rând la capacitate,
fără să dorm mai mult de două ore pe noapte, etc....
...
Cu toţii ne putem lăuda, sau cred că mai degrabă se potriveşte lamenta, cu
mărunţişuri din astea. Din ele ne compunem, dar noi suntem de fapt mult mai
mult de atât, suntem tot felul de cântece, poezii, sau proze, în concordanţă cu
secvenţele de ADN care domină acolo, în profunzime. Când vine vorba să ne
comparăm cu ce visăm despre propriile eu-ri profilate pe azurul viitorului, se
înfiripă brusc tot felul de activităţi cunoscute sub numele de sepukku, dacă ne
recunoaştem limitările comparativ cu aspiraţiile. Deşi ideea presupune onoare,
iar noţiunea cu numele ăsta devine tot mai ştearsă în dicţionarele şi sufletele
noastre, pâlpâie şi se stinge ca Tinkerbell când vede cât de tare se micşorează
numărul copiilor care mai cred în zâne.
Pisălog aşa cum mă ştiu, am să insist, repetând la nesfârşit credinţa mea
nestrămutată cum că noi suntem cu toţii nişte zâne. Numai că un procent
copleşitor dintre noi nu se spală deloc de chestiile unsuroase care-i acoperă,
mai precis din alea care încep cu i: inconştienţă, indolenţă, indiferenţă,
incompetenţă, intoleranţă, etc., nici măcar sâmbăta seara, înainte de mersul
matinal la biserică, după modelul strămoşesc. Acolo, dedesubt, stă de fapt,
împupată, zâna din fiecare dintre noi.
A mea e mulţumită cu viaţa pe care o are, mă scutură să merg zilnic la duş,
iar eu, pe onoarea mea, umblu numai cu ochii după apă şi săpunuri pentru copii,
că alea nu conţin aşa de multe chimicale şi lasă şi pielea mai transparentă.
Deşi ideea de wildlife şi aia de scormonire interioară după zâne poate suna a dezechilibru, eu cred că fără astea două nu şi-ar mai avea rostul nici betoanele, computerele şi costumele, pentru că balanţa s-ar răsturna şi, specialist în coincidenţe absurde cum mi-e dat să fiu, pun pariu că drept într-o gaură neagră, din alea de care e plin cosmosul, şi unde până şi Şoimul Milenar s-ar rătăci, cu echipaj cu tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu