Mostre de sictir

Sună ceasul şi realizez, de fiecare dată, cât de mult aş vrea să mai dorm.  Mi-e ciudă pe el, o face intenţionat. Şi e normal, dacă eu l-am programat pe el să se trezească pentru mine, să mi-o întoarcă. Parcă e şi satisfăcut, cu atât mai mult cu cât sunt eu mai fleoşcăit.

După nişte apă rece peste faţă parcă nu mai e totuşi chiar aşa de aiurea. Mai ales când văd în girator, la ora 7.45, cu veste reflectorizante, puhoi de oameni harnici, gata să schimbe iar şi iar faţa oraşului, măturând şi pregătind dreptunghiurile decupate în asfalt pentru cârpăceala anuală, cu material care va ţine fix maxim două luni. Zburdă printre maşini, obturând vederea şoferilor, ridicând praful şi indiferenţi la trafic, aglomeraţie, călcături pe bătături, mălăieş în călcăieş, claxoane. Pe urmă observ că strada pregătită acum două zile pentru operaţiuni de genul ăsta pe scară largă se prezintă şi astăzi cu acelaşi zâmbet plin de carii şi mă dumiresc: băieţii nu pot ieşi la lucru din două motive foarte clare. Unul e legat de vremea mult prea bună, când şi la ciclul primar se predă că la noi în ţară asfaltul se toarnă pe ploaie, celălalt de nevoia cerului de a acumula în nori cât mai mult venin şi înjurături, de la oameni în drumul lor spre vulcanizări sau servisuri auto, noroc cu cartea pe care o citesc în perioada asta şi unde se povesteşte despre astfel de lucruri, altfel nu-mi pica fisa. Nimeni nu ştie că norii sunt negri din cauza poluărilor, mai ales fonice, generate de inventarul de înjurături cu care se laudă unii.

Trebuie să merg la poşta română după un pachet şi constat cu ocazia asta că nu ştiam cum arăta antecamera unui abator până acuma. Dar lucrurile nu pot fi ascunse la nesfârşit, aşa că azi mi-a venit rândul să degust. Şi savurez: dau jos haina, după cinci minute, pentru că încep să mustesc. Pe urma rămân la cămaşă. Lângă mine miroase cineva ca şi cum îşi doreşte un duş cu mult gel de tip Dove, urmat de masaje îndelungi cu uleiuri pentru piele de copil. Nu pot indentifica exact, pentru că stăm într-o cameră de trei pe trei în picioare, aşteptându-ne rândul, eu cu senzaţia că sunt din nou în primul rând în faţa scenei la concertul lui Red Hot Chilli Peppers. Mi se aprinde fitilul şi când în sfârşit îmi vine rândul, după vreo douăzeci de minute, mă descarc pe bietele funcţionare de la poştă, respectiv vamă. În timpul ăsta mă uit la parchetul rânjit în jurul caloriferului de fontă, cu grijă că ar putea veni vreun şobolan de acolo în orice moment şi-mi vine în gând să mă aplec, stingher, să bag pantalonii în şosete aşa, preventiv. Plec victorios cu micul pachet primit din Canada, pentru care am suferit mai mult decât trebuia, urmărit de privirile jignite ale funcţionarelor, dezaprobat clar pentru înfumurarea şi pretenţiile exagerate. Pun hainele pe mine, dar afară e frig şi transpirația şiroieşte pe spinarea mea, prin rigole, în cantități ce crează pericolul unei ravene.

Trec prin oraş printre maşini parcate aiurea, atent la alea care pleacă brusc de pe loc în faţa mea, fără să aprindă vreun bec, măcar din ăla mic, galben şi intermitent. Mă gândesc cu oarece invidie la posesorii de audi, bmw sau passat negru. Ăştia nu trebuie să aprindă lumini, să semnalizeze vreo intenţie, sau să respecte vreo regulă, oricât de măruntă. Când ai maşină din asta trebuie dăcât să aprinzi din când în când avariile. În rest dai cheie şi faci orice manevre vrea muşchii tăi. Opreşti, brusc, parchezi pe trecerea de pietoni la semafor, depăşeşti pe orice fel de linie continuă, te opreşti brusc în orice fel de aglomeraţie, tragi pe dreapta direct în hol la Kaufland, dacă nu e deja alt cocalar aciuat acolo. Iar tamtamurile trebuie să se audă din minim opt boxe, altfel râde de tine toţi.

Am de pus un diagnostic la maşină. Se aud nişte zgomote ciudate când virez. Mai sunt altele când trec prin gropile noastre cele de toate zilele. Nu mai ştiu la care meseriaş să merg. Ar trebui să fiu în proces cu mai mult de jumate. Azi merg la unul din sat cu un coleg de-al meu, foarte serios, bun meseriaş, preţuri rezonabile. Se uită, face ture, răsuceşte volanul în toate părţile. Nu auzi zgomotele ?, întreb ca prostul. Nu e nici un zgomot, zice. Eu le aud, dar dacă nu mă pricep ...

Intru într-un supermarket după mărunţişuri. Ajung în final spre ieşire, cu marfa în coș, mă aşez la coadă la singura casă deschisă. Îmi pipăi venele umflate brusc pe tâmplă. Vor supravieţui, nu durează mai mult de 15 minute. Când trec de jumatea încercării, mai vine un salariat zâmbitor la casa vecină şi invită lumea generos să vină şi acolo. Mă aflu prins între oameni, faţă spate, şi metale, stânga dreapta. Cei din spatele meu vor fi cei dintâi. Şi cei din faţa mea. Părăsesc magazinul ultimul. E un obicei al meu. Iar mă minunez de cât de inventivi sunt oamenii cu maşinile lor în parcare, așa, ca să uit de încordări. Din avion cred că se vede zilnic un puzzle interesant.

Azi n-am de plătit facturi, aşa că îmi vine să zâmbesc, mă simt uşor şi am energie şi iniţiative neconturate încă. Nu-mi pasă de oamenii care-și colectează din sinusuri flegme zgomotos eliberate pe carosabil. Umblă printre maşini, nu suportă trotuarele, Doamne fereşte. Am grijă ca de copilul meu când dau cu spatele, pentru că ei nu au. Nici unul. Mai am de trecut numai un şir de gropi, crăpături şi cârpituri mai vechi în asfalt şi ajung cu maşina mea din ce în ce mai dârdâită la birou. Mi-am permis să întârzii, azi am încă o zi nenormată cu program prelungit, până joia viitoare.

De-acuma totul devine monoton. Urmează să navighez prin legislaţi românească, să iau decizii şi să acţionez în stil nemţesc, în scop de performanţă. Asta nu e greu. În afară de unii care nu-şi pot imagina cum că eu nu mă gândesc niciodată ce comsion să iau, şi vreau doar să fac ceva cum trebuie, nu e chiar atât de complicat.

Mai greu e de obişnuit cu nuanţele de gri printre care plutim, pentru că nu ne place colorul, Doamne fereşte! E prea greu color.

În fiecare zi mi-e greaţă, câte puţin. O vreme am crezut că de la vin...