Oameni

Ieşiserăm din Kaufland, doamna Gabi şi cu mine, şi puneam cumpărăturile în portbagaj la albinuţă. Un domn bine, în drum spre propria maşină, parcată lângă a noastră, a aruncat un ambalaj pe jos, printre maşini.

Gabi l-a întrebat că de ce nu a aruncat gunoiul într-un coş pentru gunoi, desigur.

Omul s-a plâns că nenorociţii ăştia de la Kaufland au pus amenajările de acest fel mult prea departe. (Pentru comoditatea şi nesimţirea lui erau într-adevăr departe, adică la vreo 20 de metri greu de abordat).

Gabi nu s-a lăsat şi l-a rugat să ia obiectul discordiei şi să facă ce trebuie.

El a depăşit la faza asta orice limită a răbdării şi a făcut ameninţător câţiva paşi spre noi. Ca orice mascul adevărat, m-am simţit obligat să intervin în discuţie, apărându-mi femeia. L-am temperat pe individ exprimându-mi speranţa că nu doreşte să-mi pocnească jumătatea în faţa mea, pornind de la o situaţie de toată jena pe care el o crease.

S-a liniştit văzând hotărârea din glasul meu, precum şi sângele care-mi inundă ochii în situaţii din astea. Am o măsură de sânge care stă la păstrare, acolo special pentru aşa momente, şi migrează spre ochi, încercând în mod tradiţional, să-mi întunece minţile în prezenţa absurdului şi grotescului gratuit.

Aberaţiile şi absurdul pot fi mişto, în condiţiile în care au în spate tradiţionalii şapte ani.

A plecat bodogănind, supărat pe lume şi pe viaţă.
Noi am rezolvat problema cu hârtia.

Oamenii din ziua de azi: nu şi-ar cere scuze nici dacă evidenţele ar veni în valuri şi i-ar da cu roatele în sus. Fiecare e cu dreptatea lui superficială şi cu suficienţa lui egoistă.

Am senzaţia că se usucă. Poartă măşti, oferta e mare.

La mine acasă nu au ajuns niciodată banii pentru măşti.