În vis la mine s-au rătăcit tot felul de lucruri ciudate.
Am de a face cu un curcubeu de câte ori privesc în zare. Mă bărbieresc fără să mă tai. Oamenii zâmbesc
sincer. Toată lumea ascultă în maşină Radio România Cultural. Nimeni nu
aşteaptă pomeni gratuite, iar cei care au nevoi primesc ajutor de unde se
aşteaptă mai puţin. S-a dezinventat praful de puşcă. Orice fel de piramidă, în
frunte cu cea trofică, stau cu roatele în sus. Legumele preiau puterea. Toate
femeile sunt frumoase în toate felurile. Femeile frumoase sunt dorite şi sunt
iubite. Culmea, vin şi ele cu aceeaşi ofertă. Nici o urmă de interes, cuvântul,
ideea, noţiunea nici măcar nu se mai găsesc în dicţionar. Sunt curios să aud o
manea şi cutele frunţilor celor întrebaţi mă fac să cred că sunt un lunatic, aşa
ceva nu există, ce se întâmplă cu mine, de unde vin ? Copiii citesc... Oamenii
mari fac alegeri bune. Albă ca Zăpada şi ce şapte ani de-acasă iau prim
planurile de multe ori, devenind chiar puţin obositori.
Nu am (aproape) nici un fel de cusururi acolo. Sunt frumos. Sunt perfect. Sunt
Făt Frumos, Pipăruş Petru şi Florea Înfloritu în unul singur. Nu mă bâlbâi, nu
mă repet. Şi sunt înţelept. Doar puţin vâscos. Mişcările nu mi-s în largul lor,
pot să mă fac leoarcă de apă numai din efortul unui clipit, ca să nu mai
vorbesc despre contradicţia cronometrului cu lumea visului meu. Iubita, şansa,
dorinţele sunt cu atât mai rapide cu cât mai greu mi-e mie să-mi limpezesc alergarea
împleticită către ea (ele).
Iar mobilitatea, flexibilitatea
culorilor, formelor, faptelor, decorurilor este demnă de teoria
probabilităţilor extinsă la scara unei galaxii - cel puţin - chiar şi una
dintre alea mai mici. Ce să zic, e mult mai uşor de urmărit încâlcita prezentă
chinuită descriere decât să ţin pasul cu viteza cu care evoluează cascadele de
surprize ascunse realităţii doar de străveziul pleoapelor.
Imaginarele probleme generatoare de
stres se traduc aici în victorii comode, frumoasele de gheaţă se comportă ca
nişte suflete calde normale, pisica îmi explică nişte treburi, morţii deapănă
amintiri cu glonţul în cap şi nu produc nici un fel de teamă, laptele călăreşte
ibricul pe ochiul aragazului, ticăloşii sunt nişte tipi de treabă care tocmai
şi-au rezolvat problema complexelor, Suedia oferă turiştilor est europeni bani
gratuiţi la tarabă, alături de un climat oarecum submediteraneean, străbunica
face din mână cu grijă, să nu scape placa pe la colţul zâmbetului, maşinile
străine se bat la ofertă să se parcheze în curte, delfinii şi caracatiţele
practică frecvent scubaflying şi alte sporturi aviatice în atmosferă, chestii
din astea.
Şi exact când găsesc echilibrul, „wa”-ul care te transformă din bucăţica de
puzzle pierdută după canapea în firimitura fără de care universul nu se poate
admira ştirb în oglindă, atunci un câine frustrat sau un ceas înecat cu propria
limbă sau o rafală de ploaie căzută brusc din găleată pe acoperiş, sau toate
deodată, nu se pot împăca în ruptul capului cu situaţia şi mă izbesc peste cap
cu tocul uşii către lumea reală. Şi uşa aia se tot închide imediat în spate şi
n-are nici vizor, nici monitor, nici card de memorie înfipt pe undeva să pot revedea cumva măcar
unele detalii ale echilibrului, indiferent de format.
Nu e uşor nici măcar să prind bilet la evenimente din astea. Există oarece condiţii,
impuse de univers probabil, care trebuie întrunite. Le ştim, dar stau rătăcite şi împrăştiate prin cotloanele circumvoluţiunilor.
Este ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu