Îmi lipseşti ...

Îmi lipseşti ...

Mi-e greu să-mi trec zilele cu mâinile căutându-şi de lucru printre hârtii, prin sertare, pe volan, prin buzunare, spălând vase şi rănindu-şi degetele pe rând în tastaturi de laptop, telecomenzi, telefoane mobile, cancerigenele naibii. Mâinile mele ar trebui să-şi umple timpul cu formele tale. Cu palmele ar trebui să-ţi simt căldura, să-ţi îndepărtez şuviţa rătăcită peste ochi, să poată intra acolo lumina toată şi eu să pot să-ţi beau privirea fără să mă satur. Să mă acopăr la nesfârşit cu îmbrâţişările tale, să-ţi fiu scut împotriva coşmarurilor şi umbrelor care ne atacă pe neaşteptate în miezul nopţii, de pe pereţi sau de după întunericul din colţul dulapului, să te învelesc cu mine. Să-ţi încălzesc picioarele îngheţate şi să-mi pierd suflul în spatele urechii tale, singurul loc unde uit de asfixie şi de claustrofobie.

Mi-e dor de tine când îmi deschizi zâmbind, ajunsă acasă înainte, caldă şi bucuroasă de îmbrăţişarea pe care mi-o dăruieşti  şi pe care am visat-o toată ziua. Când povesteşti tot felul cu faţa spre masa unde toci oarece pentru salată, şi eu nu văd decât locul ăla, între umăr şi ceafă şi ureche, unde părul tău nu reuşeşte să acopere totul şi unde trebuie neapărat să mă conectez cu buzele în timp ce mă lipesc de tine ca un motan de mare, pentru a aduna energie în acumulatori.

Mi te imaginez plictisită, în lungile călătorii de vacanţă spre locuri unde nu mai sunt atât de sigur că merită să ne ostenim, pentru aceleaşi ritualuri cu plimbări, poze, degustări, comparaţii. Dar merită orice momentele alea când nu mai ai răbdare, mori de cald, stai bosumflată, cu breteaua căzută şi rochia ... Trag cu ochiul spre genunchii tăi şi totul devine clar şi rostul vieţii se conturează atunci, pe loc, când întorci spre mine privirea cu reproş şi căldura în exces are de-a face cu pomeţii tăi, puţin îmbujoraţi...

Momentele ale merită totul.

Genunchi ca ăia nu există. Genunchi perfecţi, pereche şi, totuşi, nepereche. Şi ochi, şi sâni, şi buze, şi umeri...

Habar n-am ce-aş face, cum m-aş descurca cu trecerea timpului, cu dorinţele tale, cu ambiţiile, nevoile. Poate că plăcerea de-a condimenta cu usturoi ne-ar umbri unele momente fierbinţi. Poate că ceştile sparte din graba unor mişcări bruşte ne-ar face ţăndări, pentru scurt timp, sunt sigur, răbdarea. Şi plicurile pline cu facturi explicitate mult prea detaliat, justificate sau exagerate. Poate că mici dorinţe sau nevoi, reprimate de celălalt, ar găsi o cale să devină nori cu mult mai negri decât ar vreai ei înşişi să se dea, pentru intimidare.

Sunt sigur însă că celulele noastre ştiu să echilibreze, să se tempereze, să se completeze. Doar să le ţinem aproape, să le lăsăm să comunice, să se înghesuie, să se sufoce, să se înnăduşe reciproc.

Aş încerca să am grijă de tine. M-aş mai refugia într-ale mele, dar doar cât să-mi dau seama cât de mult îmi lipseşti, şi să fug repede după tine, să văd că eşti acolo. Şi poate tu, tot aşa... Fiecare cu micile lui mici, şi altfel, şi inutile de fapt.

Unde eşti ?

Îmi lipseşti !