Veveriţe

Cred că din cauză că a venit primăvara, şi urmează, nu-i aşa ?, vara, inima mea, cu toate compartimentele ei, cu cavele şi aortele ei, a făcut cumva, de undeva, rost de nişte sânge în plus. Numai aşa mi se explică nevoia de zburdălniceală (crecă dex-ul mi-ar da una în cap cu el însuşi pentru cuvântul ăsta dar, vorba ceea, atât de tocită deja: n-am găsit altă rimă).

Eu, tatăl şi, totodată, mama stresului, specialistul şi concomitent victima număru unu în acest flagel, experimentez miserupism pe toată linia. Văd albinele în jur, mă bucur pentru ele, văd atâtea flori, mă bucur pentru ele de asemenea, văd soluţii la (aproape) orice. E soare, e nori, viaţa e frumoasă. Este ?

Nu-mi trebuie mormane de cărnuri în congelator, Lamborghini Gallardo, metale preţioase să-mi atârne.

E suficientă o privire plină de lumină şi-o atingere plină de promisiuni.

Mă surprind cuştile şi plafonările pe care le văd în jur. Oamenii-şi petrec majoritatea timpului gâdilându-se. Între ei. Pentru iluzia stabilităţii. Fac tot felul de eforturi pentru a păstra ce au, pentru a obţine mai mult, pentru a netezi calea urmaşilor, pentru, pentru pentru...  Se văd la petreceri pe interese, se duc la nunţi din obligaţie, se curtează. În general ipocrit e cuvântul ascuns pe colţul etichetei acestor gesturi. Râd pe interes, se limitează la activităţi şi la glume şi la vacanţe şi la iubiri foarte, desigur, limitate. Nu mai explorează, nu-i interesează, nu văd rostul, nu au timp. motivează că totul e pentru copii, bagă totul în fundul copiilor, săracii, nevinovaţii.

Nu pot simpatiza, participa, empatiza, îmi pare rău, rău, rău. Stau în banca mea, care cred că e de fabricaţie germană. Fac ce ştiu că trebuie, încerc să fac bine. N-am nimerit acolo unde cred că ar fi locul meu. Asta e. Iau ce e bun, chiar dacă par a mă plânge la orice, e doar o formă de a mă găsi băgat în seamă. Încerc să râd la tot ce e frumos. Încerc să văd ce e nou, deşi am şi eu tendinţa să nu pot îndrepta gâtul, strâmb de presiune de la atâta plafon. Mă bucur pentru toţi oamenii fericiţi şi-mi pare rău pentru toţi oamenii fleoşcăiţi. Mă bucur la tot ce e frumos, dezinteresat, bine intenţionat.

Şi ştiu o fată frumoasă care face lumină în jur fără să fie neapărat conştientă de asta.

Iar părul alb, oasele bătrâne şi cearcănele, ca să nu zic ridurile râuri râuri, să se ducă la naiba. Vorba lui Sophie Zelmani: nostalgie, eşti bună doar pentru o zi.(Pe care aş dansa-o în paşi de tango.) 
Aş duce-o să ne ascundem amândoi la malul mării, să fim numai noi şi orizontul.

...

Or fi merloturi, pe lumea asta, bune, foarte bune şi imposibil de descris cât de bune sunt. Dar nici cu ananasul nostru de la colţul casei nu mi-e ruşine drept deloc.