Noțiuni introductive despre pădure și vânătoare II

  În fasciculul 2 vorbim puțin despre vânătoare.

Speciile de faună de interes cinegetic reprezintă o resursă naturală regenerabilă. 
Valul actual de simpatie pentru natură, biodiversitate, protecţie totală şi fără loc de discuţie, este lăudabil dar, din păcate, de cele mai multe ori este doar o poveste fără suport real. Activitatea de ocrotire a animalelor săbatice, a biodiversităţii, o desfăşoară cu adevărat, pe bune, doar aşa numiţii vânători. 
Trebuie repetat la nesfârşit faptul că vânătorul nu este un puşcaş, o persoană care umblă prin pădure sau pe câmpuri, cu arma în mână, disperat să omoare animale. Vânătorul nu este un frustrat care se refulează în acest fel. 
Este adevărat că există o categorie de persoane autorizate să poarte armă, să participe la acţiuni de vânătoare, etc., persoane care urmăresc doar să compenseze cotizaţia achitată unei asociaţii vânătoreşti prin cât mai multe aşa zise reuşite. Acela nu este un vânător, este doar un puşcaş, în cel mai bun caz, sau un braconier cu acte, de multe ori, iar viaţa lui în branşă nu mai este de  lungă durată în ziua de azi. Iar dacă unii reuşesc, asta e din cauza noastră, a tuturor.

Vânătorul este un om ca toţi oamenii, care iubeşte natura şi care are în sânge, în ADN acest microb, greu de înțeles de cei care nu-l posedă, dar absolut incurabil. Vânătorul pune pe primul plan conservarea biodiversităţii, gestionarea durabilă a faunei sălbatice. Cuvântul folosit mai nou în mediile internaţionale pentru a cuprinde cât mai multe înţelesuri este sustenabilitate. Oamenii din categoria asta se bucură să fie în pădure, dacă se poate tot timpul, printre ele, sălbăticiunile, să le vadă, să le simtă, să le ştie în siguranţă. Eu ştiu oameni din ăştia şi lucrez cu oameni din ăştia.

Principalele preocupări ale unui vânător adevărat sunt legate de prezenţa animalelor sălbatice în terenul pe care îl are în grijă, în număr cât mai mare. El urmăreşte asigurarea hranei în teren pentru animalele sălbatice, starea de sănătate a acestora, proporţia între sexe, raportul între carnivore şi ierbivore în teren, presiunea pe care o exercită oamenii asupra ecosistemului sau invers, presiunea pe care o pun în unele zone animalele sălbatice, aflate în competiţie pe aceleaşi terenuri cu activităţile tradiţionale desfăşurate de oameni.

Încearcă să ofere în meniul speciilor de interes cinegetic cât mai mult dintre cele ce lipsesc în zonă, în scopul limitării migraţiilor temporare. Exemple: Cerbii, în perioada în care le cresc noile coarne (masculii de cerb comun şi de căprior schimbă coarnele anual, peste iarnă) au nevoie de calciu, vitamine şi minerale pe care le caută în alte zone, pentru o vreme, în cazul în care oferta naturală locală de hrană este săracă. La fel ciutele şi căprioarele, după fătare, au nevoie de anumite ingrediente naturale pentru un lapte hrănitor şi pot migra pentru o vreme, în căutarea plantelor care să le ofere ce au nevoie, dacă acestea lipsesc din zona lor. Mistreţii (în special scroafele cu purcei) şi urşii migrează toamna de la munte spre zona de deal şi chiar câmpie, pentru alimentaţie diversificată care să le ofere garanţia traversării mai uşoare a iernii. Atacă lanurile de porumb, livezile de pruni, meri, peri. Mistreţii distrug fânaţurile şi păşunile căutând bulbi, rădăcini sau larve, atât primăvara cât şi toamna.

Toate acestea pot fi compensate prin grija vânătorilor, care asigură în teren, prin aşa numita hrană complementară, ceea ce habitatul local nu oferă. Astfel se îmbunătăţeşte şi imunitatea, animalele luptă mai uşor cu paraziţii şi bolile, organismul se concentrează pe creşterea în volum şi producerea de trofee viguroase şi valoroase dpdv cinegetic.

Vânătorul asigură, pe lângă hrană, linştea acestor specii. În afară de interzicerea unor activităţi (cazul exploatărilor forestiere) în zonă, în anumite perioade (fătări, împerechere), se ţine sub control păşunatul în pădure, numărul de câini de la stână şi numărul de câini hoinari în general. Deşi oieritul este o activitate tradiţională şi foarte iubită în România, atunci când nu se face cu respectarea unor reguli, ea devine foarte nocivă pentru conservarea biodiversităţii. Oile distrug mare parte din regenerările naturale în pădure, îndepărtează animalele sălbatice prin prezenţa lor şi fac un mare rău sporului natural în lipsa controlului numărului de câini însoţitori şi neglijarea a ceea ce se numeşte jujeu. Acest element de decor pentru câinii de stână are rolul de a-i împiedica să urmărească, să hăituiască animalele sălbatice, şi nu vorbim aici de urs, ci de căprior şi de cerb. Pentru că nu se ştie, sau nu se recunoaşte acest aspect: frumoşii dulăi ciobăneşti au uneori prostul obicei de a omorî şi savura iezii proaspăt fătaţi de căprioare şi viţeii proaspăt fătaţi de cerb. Uneori chiar şi purceii de mistreţ, ăia vărgaţi şi drăgălaşi. Coincidența este că atunci când stânile urcă în munte în mai, de regulă au loc fătările la cerb şi la căprior. Iar ciobanii se fac an de an că nu ştiu despre restricţionarea numărului de câini la stână sau despre obligativitatea purtării de jujeu regulamentar: un lemn de esenţă tare, lung de 30 de cm, atârnat de gâtul dulăului paralel cu solul, mai jos de genunchi, pentru a-l împiedica să alerge foarte repede, să nu poată hăitui nevinovații viței de cerb sau iezi de căprior sau purcei de mistreț. E adevărat, de aemenea, că ciobanii întâmpină probleme peste vară cu lupii şi urşii, adică acele specii de carnivore protejate de legile internaţionale, care se vânează cu derogare, atunci când densitatea lor e prea mare sau când au loc evenimente nefericite. Dar ciobanii, de multe ori preferă să nu se plângă autorităţilor despre problemele întâmpinate şi să încerce să-şi rezolve singuri problemele. Adică, de exemplu, pun laţuri şi omoară urşi fără să ştie nimeni. Laţuri suficient de puternice. Sau otrăvuri.

În afară de stâni, există un număr foarte mare de câini hoinari, sau sălbăticiţi, animale nevinovate, care ajung să hoinărească prin pădure sau pe câmpuri din vina şi neglijenţa omului de cele mai multe ori. Aceşti câini trebuie să mănânce. Aşa că ajung uneori să formeze haite la fel ca lupii, complet sălbăticiţi, şi cu comportament asemănător. S-au văzut destule cazuri şi pe posturile centrale de televiziune. Legea vânătorii permite împuşcarea acestor câini fără restricţii şi fără obligarea la despăgubiri.

Pe lângă aceste activități există, desigur, pericolul braconajului. Omul rămâne în mod clar, dușmanul numărul unu al faunei sălbatice, prin nevoile și prin activitățile sale, prin modul în care se manifestă. Braconajul este reprezentat de orice activitate care iese din tiparele legii și afectează existența și integritatea faunei sălbatice. Lupta împotriva braconajului nu este ușoară, ea implică acțiuni desfășurate la orele cele mai diferite din zi și din noapte, în momentele cele mai neașteptate, preferate de cei care riscă astfel de activități ilegale. Personalul implicat în acțiunile de patrulare poate fi vătămat de braconier, avându-se în vedere pedepsele și despăgubirile foarte mari. Braconajul se practică de foame, pentru a vinde carne, sau pur și simplu pentru adrenalină. Acolo unde se dorește practicarea unei culturi a vânatului în condiții de sălbăticie, prezența permanentă în teren a personalului de vânătoare diminuează până la zero riscul acțiunilor de braconaj.

Trebuie menționat că pentru a aduce un fond cinegetic în situația de a depăși efectivele optime calculate științific pentru fiecare specie și pentru a crea acel ciclu care să permită valorificarea anuală a unor trofee care să aducă banii necesari continuității, este nevoie de muncă asiduă și eforturi susținute depuse câțiva ani la rând, alături de investiții consistente.

Aceste activităţi, adică asigurarea de hrană, linişte şi adăpost animalelor sălbatice, ocupă cel puţin 90% din activitatea vânătorului adevărat. Şi ajungem aici la latura financiară. Pentru furaje, deplasări în teren, consumabile, patrulări, echipament, dotări, amenajări vânătoreşti, salarii, este nevoie de bani. Aceşti bani vin, cel puţin în parte, din exploatarea acestei resurse regenerabile.

Cum se face această exploatare a resursei ? Prin stabilirea unei cote de recoltă anual, în limitele permise de controlul numeric al populaţiilor. Urmată de valorificarea exemplarelor purtătoare de trofeu aflate la apogeu sau în regres. În limbaj popular ne referim aici la masculi, exclusiv, aflaţi la vârsta maturității depline sau la bătrâneţe. Aceasta înseamnă minim cinci ani la mistreţ şi căprior,  minim zece ani la cerb comun.

Sumele încasate în urma unor astfel de acţiuni de vânătoare, de regulă consistente, se întorc în teren, în slujba biodiversităţii, pentru acoperirea cheltuielilor menţionate, a pagubelor produse în special de mistreţ în unii ani şi în anumite zone, sau alte neprevăzute.

Mai trebuie menționat că această teorie, a valorificării controlate a acestei resurse în scopul susțierii financiare a activității, nu este invenția mea şi că banii rezultați în urma acestei activități nu sunt de regulă suficienți pentru a acoperi toate cheltuielile necesare, personalul de vânătoare apelând de multe ori și la eforturi personale, alături de sufletul depus în tot ce prestează. Este totuși soluția viabilă pe termen lung, agreată de toate organismele internaționale care promovează ideile unei activități de vânătoare ce are în vedere sustenabilitatea, conservarea biodiversității și menținerea echilibrului între specii.

Este dovedit faptul că lipsa interesului în managementul unei specii pune în pericol, pe termen lung, însăși existența acelei specii într-un anumit habitat. Un exemplu este cocoșul de munte, la care vânătoare a fost oprită în România de câțiva ani. Cocoșul de munte este o specie greu de văzut, trăiește la altitudini mari și cuibărește pe pământ. Vânătoarea se făcea în perioada de împerechere, denumită rotit, de regulă în intervalul 15 aprilie – 5 mai. Fiind interesați de a extrage câte un exemplar în unele zone, locurile de rotit erau monitorizate permanent de personalul de vânătoare. Braconajul la această specie este ușor, pentru că nimeni nu aude un foc de armă în vârf de munte, la ora 6-7 dimineața, sau seara, înainte să întunece, în aprilie.  Acum, personalul de vânătoare verifică aceste locuri doar din pasiune și pentru a face evaluarea anuală a efectivelor. E adevărat, intră în atribuțiile de serviciu ale unora, dar cine poate verifica dacă se duc în teren atunci când trebuie, și cine are interesul real de a face acest efort ?

Dintre cei care scriu texte în cafenea, pe laptop, obțin fonduri europene pentru tipărirea de flyere și sensibilizează opinia publică, majoritatea se uită duminica spre crestele munților cu simpatie, de pe terasă, după un somn bun, lângă ceașca de cafea fierbinte. Puțini sunt cei care ştiu cu adevărat cât de mare e efortul. 
Deși, nu se poate nega, e foarte frumoasă meseria.

Sunt şi ticăloşi care-şi zic vânători, sunt şi ticăloşi care se bat cu pumnul în piept că ei îşi dau viaţa pentru natură. Trăiesc cu toţii printre noi. N-o să putem eradica răul, am ajunge ca-n filmele alea avertisment. Trebuie doar să fim sinceri, în primul rând cu noi înşine, şi să facem tot posibilul să ne facem treaba corect, în sprijinul nostru, al naturii, biodiversităţii, viitorului.