Pinot noir

Vremea de că_at pusese munţii în scenă cu jocuri de nori şi ceaţă, spulberate şi scuturate de rafale de vânt. Coamele şi pletele lor de cetină fluturau şi fluierau şi huiau în toate părţile, ca apucatele. Când ningea, când se făcea că soarele a spart blocada, când se întuneca, ploua, când se părea că vine primăvara. Zile de babe, ninsori de miei, fiţe de natură montană.

 La poalele acestui peisaj stătea personajul traco geto dac, încercând să-şi verifice mesajele.

Fusese plecat pentru o vreme. Nu era sigur unde. Nu-şi amintea. Legea lui Burebista picase de ceva vreme, prohibiţia era abolită, şi el devenise unul dintre principalii producători de vinuri din ţară. Făcea vinuri bune, dar avea probleme cu autocontrolul. Aşa că nu erau rare momentele când ceţurile munţilor coborau şi-i făceau vraişte printre circumvoluţiuni, care se pierdeau unele de altele, se rătăceau şi uneori se regăseau după o vreme, alteori se priveau pline de curiozitate, înfiripând iar şi iar noi prietenii.

În momentul poveştii noastre inutile şi insipide, omul revenise din rătăcirile printre neguri şi încerca să-şi dea seama cât timp trecuse de la pierderea contactului cu realitatea. Nu reuşea şi spera că mesajele îi vor da o idee, o pornire, o ceva de care să se poată agăţa, să-l ajute să dezvolte. Fuseseră lăsate pe gard, se adunaseră, iar vântul le răsturnase la un moment dat şi el răscolea printr-o grămadă de cioburi. Plăcuţe de lut de cea mai bună calitate, făcute ţăndări datorită indolenţei poştaşului, care nu le putuse pune într-un loc ferit de furtuni. După căutări îndelungi, găsi un colţ pe care scria: Decebalus per Scorilo.

Exact în momentul acela, se auzi de după gard:

-          Băi, Scorilo ! Ai ajuns acasă ? Eşti bine ?

Deci aşa mă cheamă, se gândi. Mare parte dintre detalii se limpeziră în mintea lui brusc. Nu-şi amintea care-i treaba cu Decebal, nici măcar cine e ăla, în rest amnezia se vindecase.

-          Credeam că te-au executat şi pe tine.

Scorilo privea interzis. Vecinul i-a povestit că în intervalul scurs între trasul de pe boască şi evaporarea ultimei picături din butoiul din capăt s-au întâmplat multe.

Dunăre cu Aplodor, pod cu romani, Traian, Decebal, asediu cu Sarmizegetuza, alimentare cu apă cu Bicilis, ape de munte cu bolovani, aur, argint, piept cu sabie înfiptă, end of story.
Nu mai era nimic de făcut. Zarurile căzuseră cu fundul în sus.

***

Viezurele, ascuns în varză, râdea pe înfundate.

Mânzul, legat de gard, privea în altă parte.

Barza, călărind o ramură de plop, ştia că nu niciodată n-a fost mare brânză de capul lui.

Scorilo se uită spre fântână. Îşi văzu în apă chipul îmbătrânit. Nu va reuşi niciodată să refacă din prafuri de plăcuţe zdrobite mesajul complet al lui Decebal, să vadă ce voise să transmită mai departe. 

În zare se vedeau romani ţanţoşi dănţuind cu nestatornice frumuseţi traco geto dace de sex feminin. O nouă vară urma să se instaleze cât de repede.
Romanilor le plăceau vinul, aurul și gagicile.

Istoria a deformat pe urmă totul, nu mult, doar pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, iar noi suntem aşa cum suntem. Totul din cauza poştaşului, a meşterului cu lutul şi a vântului.
Mor de curiozitate referitor la detalii despre formarea poporului german.