Pofte

Trăim în România şi în epoca dietelor de tot felul. Facem tot felul de eforturi să ne ţinem sub control poftele stârnite de sexul opus, pe de o parte, şi de mâncare pe de altă parte. Băutura nu se pune, e un alt subiect care se tratează altfel. Mâncăm sănătos, ne controlăm silueta, respectăm ritualuri alimentare, uneori dureroase. Toată săptămâna. Vine uichendul, facem cumva şi în perioada asta să respectăm ritualurile. Nu mult, nu des, nu prea târziu, aşa cum e sănătos. Ne bucurăm de zilele libere, nu ne mai gândim la problemele de serviciu, încercăm să ne relaxăm, să dormim, să ne fericim, să evităm să ne gândim că lunea vine oricum, mai devreme sau mai târziu.

În afară de workaholici, care abia aşteaptă ziua de luni ca să alerge să producă (oameni care de regulă au făcut la fel şi când erau la şcoală, abia aşteptau să fugă dimineaţa la ore), noi, majoritatea, nu ne înghesuim, dar trebuie. Nu e nimic rău în a fi pasionat de muncă, doar că e un dar pe care nu prea mulţi dintre noi l-au primit. Mie îmi place la treabă, luni dimineaţa mai ales, dacă reuşesc să depăşesc cu bine trezirea greoaie, toropeala după adormeala la ore mici şi lista de lucruri care trebuie rezolvate. Lista asta e sufocantă în primele momente ale zilei, după care nu mai pare chiar atât de încărcată.

Dar cel mai greu lucru e să depăşim duminica după amiază, pe înserat. Atunci, odată cu finalul iminent al timpului nostru personal, vine mâncatul pe fond nervos, vin dorinţele. Lupta se dă între „mor de poftă” şi „nu vreau să alunece pantalonii de pe inelele mele” (sau „vreau să mă pot lega la şireturi în continuare”, sau „crapă rochia pe mine” sau „mi se vede burta în orice port” sau „gâfâi ca un tâmpit când urc două etaje”, etc.).

De obicei câştigă „mor de poftă”. Pentru că altfel depresia are şanse prea mari să înceţoşeze seara, iar uichendurile, nu-i aşa, sunt tot ce avem de fapt pentru noi. Şi trebuie să fie cât mai colorate şi mai melodioase.

Aşa că un duş fierbine, un film bun, sau o carte bună, o ghivoleală îndămânoasă, o seară cu prietenii, o seară cu copiii, oricare altă opţiune, merge greu şi poate sta în gât dacă nu se serveşte alături de amandine, cartofi prăjiţi, grătare, sendvişuri calde, pizza, profiterol, tiramisu, lasagna, paella, popcorn,..., ceva dulce, ceva sărat. După care apar remuşcările, ghiftuiala nejustificată, eventual cu garnitură de blocaj biliar. Celălalt fel de depresie.

Aş fi putut să nu mănânc.

Aş fi putut cel puţin să nu mănânc atâta. Aş fi putit cel puţin să nu bag în mine atât de târziu.

Aşa că mai bag un film. Sting cu un digestiv. Mă culc la 1.15.

Mamă ce ochi am... Direct la cafea.

Nu ? Eu da.