Norii de praf stau de obicei tolăniţi pe unde apucă. Sunt şi ei copii ai
naturii. N-au prea fost dăruiţi cu muşchi la prima lor apariţie şi handicapul ăsta
îi caracterizează probabil pentru toată istoria universului, trecută şi
viitoare. Soarele îi iubeşte la fel ca pe toţi copiii lui, iar ploaia îi face una cu pământul. Dacă n-a plouat de două trei zile, se înviorează instantaneu în prezenţa unui stimulent, energizant, cum e, de
regulă, vântul.
Azi s-a întâmplat în prezenţa măturoiului meu. Era din
cale-afară, se tolăniseră prea mulţi dintr-ăştia în curte şi trebuia să-i
determin să fugă în drum, unde oricum se distrează mult mai bine, sub roţile
maşinilor şi căruţelor, plus copite de tot felul.
Sunt nişte nenorociţi fără coloană vertebrală, aşa că i-am alungat cât am
putut de bine. S-au agăţat de mine cu toate tentaculele lor, i-am stropit cu
picăturile mele de transpiraţie, ei mi-au băgat degetele în nas, au încercat să
mi se bage pe gât, le-au alunecat ghearele pe corpul meu, mi-au îmbrăţişat
picioarele, au apelat la toate tertipurile. Am strâns din dinţi şi n-am cedat. Am doar, un deget mic care va rămâne marcat pentru o vreme, în rest sunt bine, mulţumesc
Acuma se uită spre mine de dincolo de poartă, iar eu îi privesc în ochi de
sub duş în timp ce mă săpunesc de rămăşiţele năpârlirii lor peste pielea mea
delicată. Sunt neputincioşi, nu trece nici o maşină, deci aşa zisa lor
răzbunare mai are de aşteptat.
Great saturday story.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu