Femeile sunt atât de frumoase încât ne pierdem minţile în faţa lor şi ne
oferim drept plastelină pentru orele lor de modelaj. Dacă le duce mintea şi
dacă ne vor, construiesc împrejurul nostru o lume de unde nu mai plecăm nici
dacă ne roagă. Sunt construite să se potrivească perfect în braţele noastre. Se
ating de senzorii cu care am fost dăruiţi pe degete, braţe, palme, piept,
obraji şi buze şi ne electrocutează la nesfârşit. Prozaicul, împământarea, ne
aduce vrând nevrând cu picioarele pe pământ. Altfel am pluti. În afară de unii,
prea ocupaţi cu iubirea pentru putere, manipulare şi meandre proprii. Ăia se
recunosc după mâini de fier, fără senzori, şi absenţa zâmbetului.
...
Bărbaţii sunt atât de pofticioşi încât renunţă benevol la pantaloni în
intimitate, indiferent cât de cocoşi se dau cu ocazia prilejului oricărui tip
de discuţie însoţită de coniace, bere şi biliard. Au burţi şi dorinţe şi e
suficient dacă peisajul miroase şi arată bine, satură şi gâdilă. În afară de
unii, prea ocupaţi cu iubirea pentru putere, manipulare şi meandre proprii. Ăia
se recunosc după mâini de fier, fără senzori, şi absenţa zâmbetului.
...
Poveştile, de orice fel, sunt atât de repetitive încât devin banale, atâta
timp cât nu găseşti de fiecare dată un ingredient pentru a stimula nasul,
papilele, imaginaţia. Toate au fost inventate, pierdute, reinventate, regăsite,
diversificate. Totuşi le căutăm cu disperare, mai mult sau mai puţin mascată
sau recunoscută.
...
Vacanţele sunt atât de puţine încât devin obligaţii. Mai întâi pierdem
calea spre braţele iubitei, pe urmă cea spre laurii campionului olimpic, ne
uităm în urmă după o vreme cu ochii din ce în ce mai mari de groază şi ne
izbim, în procent incredibil de mare, de ceva. Se cheamă plafonare. E locul ăla
unde steluţele dispar din priviri, veveriţele nu există, curcubeul e doar din
nuanţe de gri şi te trezeşti că eşti năclăit de neîmplinire. Rămân ascunse sub
stratul lipicios doar speranţele unei ieşiri care să readucă strălucirea
începutului. Despre asta e vorba în cuvântul vacanţă. Sau despre asta devine
vorba, odată cu trecerea anilor.
...
Viaţa e atât de scurtă încât devine treptat o cursă contra cronometru. Şi noi
suntem de regulă cu un pas în urmă.
Nu ne rămâne decât să zâmbim, să savurăm momentul, să fim buni, să iubim,
să dăruim.
Sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu