Mostre de sictir 2

Într-o zi, ca oricare alta, foarte mulţi dintre noi ne prefăceam că existăm, ca de obicei. Fiecare se făcea că-şi vede de ceva, unii de treburi de serviciu, alţii de probleme personale. Majoritatea se prefăceau că sunt oameni de treabă. Erau atât de prinşi în încrengătură încât uitaseră cum e realitatea. Nu mai ştiau ce le place cu adevărat, cum şi de ce să râdă adevărat, cum să rezolve lucrurile cu adevărat, fără să le ocolească, înfruntându-le sincer.

Foarte puţini aveau curajul să fie ei înşişi, ele însele. Ăia se vedeau, pentru că erau singurii care contrastau... Cu din ăştia nu se face treabă. Produc depuneri, aşa cum face calcarul, şi trebuie inventate tot felul de versiuni de calgon pentru îndepărtare nedureroasă.

Ocolirea, evitarea, negarea, aburirea, fofilarea, astea sunt principalele targheturi ale mândrului popor român, în procent covârşitor. Noroc totuşi că mai sunt câţiva şi din ceilalţi.

Începuse să plouă şi mă nimerisem fără prea multă treabă, nici prea urgentă, la un capăt de bulevard. Briza umezită se înfoia câte puţin, din când în când, şi valuri de miros de bitum încins se porniseră s-o încolăcească. Am căutat sursa şi am dat cu privirile peste remorca de tractor cu movila de materie primă în spinare, plină şi pe platformă şi împrejur de băieţi harnici, cu veste reflectorizante şi lopeţi sau diverse alte scule, care-şi căutau de lucru împrejurul obiectului muncii, respectiv cariile din asfalt. Carosabilul ştirb saliva în ploaie, aşteptând plombele calde. Lucrarea se făcea ştiinţific, manual, la ochi, cu dozaje, proporţii şi cantităţi aproximate, oferind tuturor curioşilor certitudinea că termenul de garanţie al arterei împrospătate se uită către viitorul îndepărtat. Doar se uită. Gropile pregătite cu săptămâni în urmă, conturate şi curăţate la vremea respectivă, sfârâiau şi clipoceau, transformându-se vesele şi brusc în mici ridicături, dâmburi, dâmbuleţe, aşteptând nerăbdătoare redeschiderea traficului şi totodată a noului tip de cursă cu obstacole pentru şoferii prietenoşi şi mulţumiţi, cotizanţi cu frecvenţă ridicată şi constanţi la nenumăratele servisuri din oraş.

Înviorat la rândul meu, mă pornisem în aventura pedestră înspre treaba mea. O maşină a trecut printr-o baltă şi omul mi-a zâmbit în timp ce estimam procentual suprafaţa din mine împrospătată cu apă, aruncând un pet gol şi nefolositor pe geamul coborât şi ridicat în viteză, să nu-l plouă.  Doi tineri, cca. 14 ani, veneau spre mine pe trecerea de pietoni, răsucind câte o ţigară. Văzându-i, probabil, conducătorul primei maşini din coloana oprită cu acest prilej profitase de moment şi făcuse ordine, golind şi el scrumiera plină de mucuri şi împrăştiind un mic val de cenuşă fertilă în bătaia vântului. Maşini noi şi frumoase se amestecau cu hârburi înmatriculate în Bulgaria. Din când în când trecea câte una cu număr de Italia, arătându-le tuturor potenţialilor interesaţi cum se conduce de fapt pe mijlocul drumului.

La o mică intersecţie, de pe drumul secundar cu sens unic spre noi, încerca să intre în trafic, peste linia continuă, cineva. Concomitent, altcineva voia să prindă momentul cu contrasens liber şi să facă schimb de locuri cu primul, pe direcţia inversă. Nu reuşeau pentru că traficul era aglomerat. O doamnă blondă, elegantă şi sexoasă se hotărâse să-şi verifice procentul, sau poate chiar recordul propriu de capete sucite, parcând în trafic, ceva mai încolo, pe avarii, un X3. Definiţia ambuteiajului se derula live, 3D, în faţa mea. Era palpitant şi oamenii îşi zâmbeau, mângâind claxoanele şi dezmierdându-se reciproc în toate modurile. Scânteile datorate măselelor scrâşnite se stingeau în hărmălaie.  Iar eu aveam şansa să asist, din mers, la acest moment de comuniune.

La următoarea intersecţie, un TIR, rătăcit spre centru din greşeală, încerca să se replieze spre centura oraşului, făcând tablou nişte ronduri de flori în giratorul prea mic în diametru, pigmentând totul cu vreo trei bucăţi de bordură, proaspăt montate de altfel, care zburau în tot atâtea direcţii, printre brazde de pământ negru, hrănitor.

Câţiva pensionari şi doi sau trei tineri au trecut pe lângă mine pulverizând coji de seminţe, cronţănite conştiincios şi cu devotament. Sunetul ăla unic mă fericeşte şi uneori îl caut înfrigurat. Nişte tomberoane de gunoi, dedicate fiecare unui alt sortiment de produse, au rămas în urmă pline cu munţi de saci menajeri, nediscriminate, înconjurate de hârtii, muşte, scurgeri şi arome profunde şi bine conturate.

Ploaia se oprise şi indicele de confort termic prinsese curaj. Soarele se ascundea printre norii sparţi, ca un mâţ cu chef de joacă. La Lidl, la farmacie, cu treburi, desigur, că doar eram în timpul programului, am stat la coadă pentru că era deschisă doar o casă, până când am ajuns în stadiul în care oricum nu mai aveam ce face la deschiderea celei de-a doua, când cei din spate mi-au luat faţa, lucruri care se repetă cu încredere şi despre care am mai povestit. La bancă, mai târziu, dacă tot era unul singur în faţă, omul avea treabă serioasă, nu ca mine, fata butona la greu la tastatură, naiba ştie la ce model de formular stufos dar absolut necesar, sunt sigur de asta, iar la CEC, unde m-am mutat ulterior, după ce mi-am pierdut răbdarea, infantilul de mine, jumate din casierie era închisă şiar cealaltă jumătate nu făcea operaţiuni din alea pentru care venisem. Plin de încredere am abordat şi Transilvania, unde am şi rezolvat, după ce am stat puţin să termine discuţia şi resetarea unui computer sau poate, rebootarea întregului sistem, cele trei doamne drăguţe din tură, care nu mai aveau oricum alt client.

Un frumos, cu freza şi ţoalele la zi, a întrerupt monotonia asfaltului cu un flaimuc aproape rogvaiv, imediat după ce ieşisem în aer liber, cu problema de la bancă rezolvată pe ultima sută de metri, tocmai când începusem să pufnesc şi mă pregăteam să plec.

Până să ajung la maşina mea am mai văzut două Audi negre parcate pe avarii pe drumuri cu o bandă pe sens, întoarceri pe trecerea de pietoni şi pe linie continuă dublă, cetăţean onorabil făcând pipi la colţ de clădire, în centru, cu spatele, ţigancă cu puradel întrerupându-mi convorbirea vitală la mobil, milogindu-se pentru mărunţiş sau ceva de mâncare, ameninţându-mă că e pe moarte, cu tot cu copil. De asemenea, pe bune, un tip care arăta decent a venit direct la mine şi mi-a spus că-şi dă seama că sună foarte ciudat, dar că mă roagă foarte mult să trec peste asta şi să-i dau fix 70 de bani, că nu-i ajung de-o cafea. I-am dat, să mor eu, am în maşină un borcănel cu mărunţiş pentru parcări autotaxabile şi i-am dat fix 70 de bani în fise de 10. Mi-a mulţumit bine crescut şi a luat-o direct către cafeaua care-l aştepta.

Pe urmă s-a făcut frig. Şi, apropo, contorizând, mi-au ieşit numai vreo trei zile cu soare prietenos anul ăsta până acuma. Poate patru. Sau poate n-am fost suficient de atent.

Mă străduiesc să fiu optimist, încrezător în soarta noastră. E frumos la noi şi nu suntem chiar atât de răi. Şi suntem foarte buni la chefuri. Iar la alţii e şi mai rău.

Şi acolo trebuie să munceşti... Recomand optimism combinat cu nesimţire.

Gropile cârpite acum o lună, pe ploaie, descoperă pe alocuri carii laterale, ascunse iniţial privirilor. De la cariile ascunse porneşte totul.