Despre zâna măseluţă

În mijlocul fericirii mele cotidiene, nemărginită de altfel, desfăşurată în sânul unui popor atât de bine intenţionat, cu spirit critic dezvoltat, care votează cu discernământ şi munceşte într-un ritm care a început de multă vreme să îngrijoreze Germania, Japonia şi S.U.A., ameninţaţi cu rămânerea în urmă, în timp ce mestecam un măr bio, una dintre măselele mele pe care mă bazam că-mi va fi alături până la adânci bătrâneţe a început să emită. Semnalele erau asemănătoare impulsurilor electromagnetice, testelor de stereofonie făcute pe vremuri de radiodifuziunea română, sunetelor generate asimptotic de aparatele anti cârtiţă care stau împrăştiate inutil în livadă la mine. Mi-a devenit clar, după o vreme în care m-am făcut că plouă, că se crease un conflict deschis între substratul cald şi primitor şi nerecunoscătoarea rădăcină de măsea de minte. Speriat de riscul apariţiei unor gropiţe în obraji cu ocazia celui mai banal zâmbet, sau doar în obrazul de pe partea cu pricina, am încercat să mă încurajez că aşa ceva nu se va întâmpla, că poate alţii ar putea avea asemenea ghinioane, dar nu eu, şi am tras de timp.

Într-o sâmbătă, după amiază, presiunile în zona de conflict s-au amplificat brusc, iar capul meu a devenit prea îngust pentru atâta durere. Mi s-a atras atenţia asupra faptului că sunt prea sigur pe mine prin mai multe semne, cum ar fi slăbirea acuităţii vizuale, zvârcoliri spasmodice şi porniri (sin)ucigaşe îndreptate spre zona de incompatibilitate într-o combinaţie succesivă de violenţe care includeau pumni, ciocane, şurubelniţe şi cleşti. Aveam senzaţia că maxilarul s-a triplat în dimensiuni, întors brusc împotriva mea în urma asediului la care era supus de răzvrătita de rădăcină, cu tentaculele ei contorsionate. Brrr...

Mi-am luat inima în dinţi (ceilalţi, ăia normali, care erau şi sunt încă de partea mea) şi am sunat un prieten. N-a fost de găsit, aşa că am apelat la sistemul naţional de sănătate. Am hălăduit prin oraş, purtat dintr-un loc în altul, cu impresia că bostanul meu de cap se va felia, va exploda şi va împroşca bucăţi din materia mea atât de cenuşie de care nu eram, de asemenea, pregătit să mă despart, nici măcar în procente infime. Într-un târziu am reuşit să identific un cabinet de gardă, mai puţin cunoscut publicului larg, unde stomatologul de gardă pe uichend pe oraş m-a atenţionat că trebuie să ajung repede, pentru că a întârziat deja la o nuntă.

Domnul încruntat care mă aştepta în cadrul uşii nu a încurajat cu nimic moralul meu aflat la limita de seppuku, dar după ce l-am depăşit, îndreptându-mă spre scaunul care ne poartă pe toţi, nu-i aşa, într-o altă lume, am constatat cu bucurie că de fapt revolta din gura mea va avea de-a face cu doamna. Iar doamna avea un zâmbet atâ de frumos şi de bun, atât de cuprinzător, atât de peste tot !... Zâmbea cu gura, dar şi cu ochii, şi cu faţa, zâmbea din tot corpul. E adevărat că zâmbetul la orizontală părea a fi mai frumos, dar hei, cine ne credem noi, era suficient de frumos şi zâmbetul ei vertical.

Am suportat salvarea ca o pisică înecată cu un os de sturion, ca un elefant cu spinul de trandafir înfipt în talpă de un şoarece agresiv, ca un ghepard care a primit ajutor nesperat după ce fusese fugărit de lângă tocana de morcovi aburindă de un grup de şase hiene isterice. Zâmbetul din palmele ei m-a lăsat fără durere, de unde şi vorba ceea, banală, prozaică: mi-a luat durerea cu mâna.

Sunt mulţi ani de atunci. 
Aşa cum spuneam la un moment dat, zâmbetul meu are nevoie de dinţi mai albi, iar gogoşile, dulceţurile, ciocolata, prăjiturile, nu fac drept aşa un rău mare danturii şi organismului, atâta timp cât, repet la nesfârșit, zâmbetul unei femei frumoase, atât pe verticală cât şi pe orizontală, se poate observa în raza vizuală.

Vreau să spun şi cu această ocazie, că iubitele noastre, atât de frumoase în toate felurile, sunt şi zânele noastre măseluţă, printre toate celelalte favoruri pe care ni le fac prin simplul fapt că există şi ne dau atenţie şi ne vindecă şi ne iau durerile cu mâna doar zâmbindu-ne.