Avem o ţară. Iar ţara noastră are de toate: munţi, râuri, bărăganuri, mări,
dunări, furnici, oi, petrol şi gaze, uneori multe gaze, miere de albine, sate
şi oraşe, asfalt şi mai ales gropi, zăcăminte, kürtos kalacs, aer curat,
pajişti înflorite şi curent. Şi ne mai are pe noi şi pe prietenii noştri cei
mai buni, prietenii omului, câinii.
Câinii sunt animalele cele mai credincioase, cele mai devotate, cele mai
inteligente şi cele mai iubite în patria noastră, prin urmare densitatea lor
depăşeşte cu mult, pe alocuri, indicele similar corespunzător altor ţări care
ne concurează în dragostea de câine.
La noi în curte sunt două locuri vacante, câte unul pentru fiecare familie. În sat,
există, de asemenea, câte unul pentru fiecare familie, cel puţin. Sunt cazuri cu
câte doi, trei sau mai mulţi. După posibilităţi. Pe urmă, sunt casele de
vacanţă, sau casele care urmează a fi recepţionate şi unde urmează să se mute
noile familii, care vor micşora media de vârstă a localităţii. Acolo, după cum
sunt posibilităţile, aşa e şi numărul sau, eventual, talia câinelui care, nu-i
aşa, este primul locatar al noii gospodării, instalat cu mult înainte
stăpânului şi, de regulă, cam flămând.
Vecinii mei mai bătrâni, cu copiii prin oraş, sau pe la Bucureşti, sau prin
Italia şi alte meleaguri ale mapamondului, au din cei de talie mică. Ăia latră
răguşit, sau piţigăiat, sau dogit. Ceilalţi, mai în putere, şi-au adus diverse
variante de dulăi. De regulă lup, sau mioritic, sau chiar doberman. Abia acuma
vii de acasă. Câinii ăştia ştiu cum se latră. Au ambitus, au ambiţie, sunt
neobosiţi. Le plac concertele.
Pentru completarea cadrului specific românesc se cere menţionată şi
categoria câinilor hoinari. Această categorie include câini de toate rasele,
vârstele, mărimile şi, mai nou, la modă sunt corciturile, metişii, pechinezii
cu cap de lup şi picioare de şorecar, sau cap de brac şi coadă de lup sau
maxilar de pechinez şi corp de boxer sau de bullterier, sau foxterierii
pierduţi, despre care nu poţi spune exact cine a reuşit să le seducă mama.
Ăştia erau, acum doo sute de ani doar prin capitale, dacă te iei după izvoarele
istorice. Acuma s-au banalizat, sunt la fel şi la mine în sat. Umblă în grupuri
formate din cele mai ciudate combinaţii şi fac geloşi cu viaţa libertină pe
care o afişează pe toţi câinii de curte, serioşi, cu atribuţii clare, padoc sau
lanţul ancestral de gât, sau chiar pe cei care au dreptul să zburde prin livadă
dar nu au totuşi cerul drept limită, ci doar un amărât de gard prozaic.
În mijlocul acesui peisaj atât de râvnit de civilizaţia europeană vestică,
pierdută printre betoane, oţel şi damfuri de motorină, ne aflăm noi, cu toţii. Cu
mine cu tot. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, desigur, aşa cum mi-e
caracteristic, am o problemă. Problema e legată de concerte. Concertele au ca
protagonişti, pe rând, sau mai mulţi deodată, completându-se de regulă, în
sensul că atunci când unii au obosit continuă alţii, pe dânşii, câinii. Câinii
latră cum ştiu ei mai bine, de foame, de prietenie cu stăpânii sau de duşmănie
cu străinii, de competiţie cu alţi câini, mai frumoşi sau mai liberi sau mai în
călduri decât ei.
Eu vin acasă după o zi mai bună sau mai proastă la slujbă. Mă supără sau mă
înveselesc familia, vecinii, tractoarele pe câmpii. Văd că nu mai bate alizeul
ăsta nenorocit, care-mi zboară urechile de câte ori vreau să citesc în livadă,
cu excepţia a vreo zece seri din totalul de trei sute şaizeci şi cinci şi ies
pe bancă să citesc. Sau vreau să dorm, nu contează, noaptea, după amiaza, dimineaţa.
Prieteni dragi, pe zi ce trece descopăr noi şi noi voci. Satul se măreşte,
media de vârstă se întinereşte, casele se înalţă gospodăreşte, iar numărul
dulăilor creşte.
Dacă nu e trafic greu, dacă nu pune vecinul să asculte ultimul album al lui
Salam, ciripitul de păsărele e acoperit în mod garantat de concertul sacadat.
Şi mie nu-mi place tehno.
Aş putea să dorm la malul mării, pe furtună, cu valurile bubuind lângă
capul meu. Sau lângă cascadă. Sau când plouă torenţial, şi tună şi fulgeră de
zici că se crapă mama noastră Gaia şi ne înghite între ridurile ei. Sau la
stână, în behăitul oilor şi mieilor şi caprelor şi ieduţilor, şi mugetul
vacilor şi viţeilor şi urletele lupilor şi mormăitul urşilor şi zâmbetul
râşilor. Dar nu pot să dorm lângă parcarea de tiruri, parcarea blocului, discotecă
şi, mai ales, între câini.
Pare caraghios, dar după o vreme nu mai e. După o vreme se transformă în
zbor deasupra unui cuib de cuci. Am avut musafiri nemţi la cabană, le-a plăcut
la nebunie de ţara noastră. Oameni grei, umblaţi, ca de obicei. Au zis că ne
merităm renumele de ţară frumoasă. Ne merităm peisajele, batem la fund în poze
Elveţia şi Yellowstone şi Alaska şi chiar Croaţia, ne merităm reclama bună
pentru bucătărie, gagici mişto la tot pasul pe stradă, dar ei nu înţeleg un
singur lucru: de ce e totul atât de bine şi de frumos şi la cinci jumate începe
corul de lătrături şi ei nu mai pot dormi ? Suntem masochişti ?, m-au întrebat.
Ca de obicei, am apelat la abur. I-am aburit cum am putut, au zâmbit, au
înghiţit, au schimbat subiectul, au plecat, n-au mai venit.
Şi cum încercam eu să citesc o carte acasă pe terasă, într-o după amiază
frumoasă, mintea mea cu reacţie întârziată mi-a scos în prim plan, din nou,
ceea ce ştim cu toţii şi e atât de evident. Am revăzut-o pe Evrika : Fiecare
animal de companie seamănă cu stăpânul lui. Este ales sau evoluează, după
caz, după chipul şi asemănarea stăpânului. Câinii nu fac excepţie.
Dulăul, aici includem şi câinii de luptă, îţi arată câ stăpânul lui nu va
muia glasul în nici o împrejurare şi nu va da înapoi, apărându-şi punctul de
vedere, indiferent de adăvărul din sptele redutei. Cei mici îţi demonstrează
fineţea, sensibilitatea pe care omul poate se jenează s-o arate sau poate că nu
e pur şi simplu conştient că o are. Ei sunt înlocuiţi de câini de talie foarte
mare, gen Saint Bernard, ciobănesc mioritic, lup, dog german, atunci când
stăpânul are spaţiu şi bani să-i ţină, dar mesajul de bunătate şi siguranţă e
cam acelaşi. Javra va avea totdeauna privirea umilă şi te va muşca pe la spate,
de călcâie, dacă, nu eşti atent, la fel ca stăpânul. Cu toţii au ore de masă,
au bioritmul în vârful sau în cea mai adâncă vale a sinusoidei, au călduri, au
simpatii şi antipatii, au draci. Şi fac un zgomot de fundal care a devenit
continuu.
Etc.
Asta aşa, ca mostră de înţelepciune, ca bonus, pentru că povestea e de fapt
despre insomnii. (Acuma se aude concertul de seară. Unul chiar vrea să semene
la voce cu o bufniţă, şi îi iese destul de bine.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu