aberaţia de blog: Părerea mea despre revederi

Ne-am născut într-o perioadă oarecum decentă a societăţii socialiste multilateral dezvoltată. Aşa ne spun părinţii şi chiar primele amintiri. Asta e o comparaţie doar cu răul din perioada aia, nu cu prezentul. Am ajuns în anii optzeci şi a venit un moment în care culorile au virat neanunţat către tot felul de nuanţe de gri. Noi eram însă în perioada în care hormonii descopereau mişcarea browniană, aşa că nu dădeam atenţie prea mult detaliilor. Nu-mi convenea că nu avem curent electric între orele 16 şi 22 în fiecare zi, că facem duş la lighean şi apă caldă vine numai miercurea, că dormeam la 13-15°C iarna şi scriam compunerile şi rezolvările la fizică şi la mate cu degetele îngheţate, că nu puteam vedea un film la tv, că nu găseam toată vara o bere rece în tot oraşul. E adevărat că mă omora practica agricolă din septembrie-octombrie, care nu rata de regulă nici o dumincă, visam la vitrine luminoase şi la un magazin plin cu discografiile complete ale lui Phoenix, Dire Straits şi Peter Green. Dar nu era atât de grav, pentru că ascultam hiturile la Europa liberă, noaptea, cu bruiajul de rigoare, după antrenamentele la club, care-mi plăceau la nebunie, descopeream Pink Floyd şi Deep Purple şi Dr. Hook acolo unde nu mă aşteptam, petreceam toate sâmbetele la chefuri unde eram mai mult sau mai puţin invitat, mă învârteam într-o gaşcă de oameni inteligenţi, nu mă interesa foarte mult ce mâncam, iar prăjiturile la Diana erau mai bune decât se fac în ziua de azi, nici nu se compară.

Am prins aşa zisa revoluţie în anul I de facultate. Am vrut să îngheţăm anul, am votat democratic, am rămas, am boicotat nişte profesori, ne-am dat rebeli. Am trecut greu de la gaşca de liceu la mutrele noi din facultate, venite din toată ţara. Dar după o vreme a devenit totul foarte mişto, desigur, într-un alt fel. Am făcut chefuri, beţii, sesiuni, vacanţe la mare, şi în timpul ăsta ne făceam oameni mari şi lăsam în urmă comunismul. Venise deschiderea, începuseră oamenii să fugă la muncă sau la furat în Austria şi Germania, pe urmă tot mai departe. Gaşca noastră de la început s-a transformat treptat în bisericuţe. Unii aveau bani şi succes mai mare la gagici, alţii erau tocilari, alţii erau pur şi simplu mai puţin interesanţi.

După facultate au trecut nişte ani, ne-am făcut familii, copii, case, cariere şi vacanţe şi pentru o vreme am uitat de anii ăia, nici nu ne-am dat seama cât de repede au trecut.

Şi brusc am fost invitaţi la întâlnire. Mie mi s-au întâmplat de zece şi douăzeci de ani cu colegii din facultate, de douăzeci şi douăzeci şi cinci cu cei din liceu.

La Braşov şi Predeal, în 2004, a fost incredibil de frumos. Nu mai erau nici un fel de figuri între noi, fiţe, priviri de sus. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Nu ştiu dacă are rost să detaliez. Mi s-a părut că văd emoţia pe feţele tuturor în egală măsură, şi la nivel mare. A fost o petrecere foarte mişto şi noaptea a trecut imediat. Am întinerit nişte ani, deşi eram foarte tânăr şi în plin divorţ.

În 2009 ne-am văzut cu toată promoţia de liceu după 20 de ani, şi mi-a plăcut atât de mult încât m-am întors în timp şi pe urmă nu mai reuşeam să revin la realitate. Mi-au trebuit câteva zile.

În 2014 au fost celelalte două, la interval de trei săptămâni. A fost frumos, dar n-a mai fost la fel. La Braşov au venit unii numai la cursul festiv şi pe urmă au şters-o. Petrecerea a fost faină, dar scurtă şi n-am apucat să schimb o vorbă cu mulţi numai pentru că am crezut că am timp destul. La Piatra Neamţ s-au străduit să organizeze cum trebuie, au venit unii din Canada, S.U.A., Germania, Elveţia, alţii au încercat, iar unii, care stau în oraş, n-au ajuns din diverse motive. A fost frumos, dar aceeaşi senzaţie:

MOŞNEGEALA !

Avem copii de majorat şi noi ne simţim tineri ca atunci şi aşa şi suntem, doar că efectele vârstei prin asta se văd: nu mai avem aceeaşi pornire (deja!) să facem un 3-400 de km şi să băgăm un party cu vechea gaşcă. Ni se pare infantil, ne ascundem după tot felul de motive, mai mult sau mai puţin mature. Până la 2014 începuseră deja adunările anuale. Sinaia, Rânca, Vâlcea. Le-am ratat mai mult de lene. Am avut şi motive, dar nu chiar atât de serioase. Aşa că anul trecut am făcut una mică la Piatra Neamţ cu ai mei din facultate, încercând să recuperez. Şi mi-am promis să fac tot posibilul să merg la următoarele. N-a ieşit perfect, n-a fost momentul cel mai bun, puteam să fiu puţin mai atent la detalii şi să fiu mai convingător cu programul, cu unii care n-au venit sau au ştornat în ultima clipă, sau n-au ştiut poate foarte multe detalii. Plus că eu nici măcar nu sunt dintre ăia de care să ţină minte toată lumea din facultate. Nu eram drept în mijlocul agitaţiei, gagicilor, râsetelor. Dacă ziceam o dată la şase luni un banc bun, a doua zi toată lumea îl punea pe seama ăluia care conducea ostilităţile de obicei. Eu cel mai bine ştiu să tac în mijlocul gălăgiei. Şi să savurez umorul şi spontaneitatea celorlalţi. Aşa că probabil nu sunt cel mai indicat pentru pledoarii din astea, sau ce-o mai fi şi textul de faţă.

Dar cred că, indiferent de probleme, motive, orgolii şi orice alte piedici, ar fi mişto de tot dacă am putea să găsim o cale să ne vedem, odată pe an, cât mai mulţi, cu copii, neveste, prietene, iubite şi să băgăm două zile ca şi cum am fi iar puştani.

Introducerea ciudată de mai sus,care nu pare că se leagă de mesajul meu ulterior, este în legătură cu faptul că noi ştiam să comunicăm, noi am fost printre ultimele generaţii care nu au fost infectate cu viruşi de windows decât la vârste mari, când aveam destui anticorpi. Copiii noştri cu greu găsesc o cale spre comunicarea live, ei au nevoie de prelungiri şi accesorii ca să poată să se exprime coerent. Totdeauna m-am temut că la o pană de curent copiii rămân fără replici. Dar se pare că ajungem şi noi, ăştia care ştiam cum e cu treburile în direct, să regresăm în comunicare spre apelarea la biţi şi pixeli.

Eu am organizat o adunare pe 15 noiembrie 2014. Când Adi Popa a zis că nu crede că poate veni pentru că sunt alegeri şi are treabă, am căutat o cale să nu încurc lumea, dar să-i dau şi lui o şansă să vină. Ca el era şi Dorin Mărăşoiu. Şi Olteanu a zis că nu crede că poate, că are nu ştiu ce musafiri la pensiune de care trebuie musai să se ocupe. I-am zis că fără el n-are farmec. S-a nimerit că mi-a ieşit. Am putut păstra şi comandamentul central pentru desfăşurarea operaţiunilor, şi pe toţi de pe listă. Dacă era vară era şi mai frumos, că nu fugeau unii de prognoze mai devreme decât ar fi fost plănuit. Oricum, am râs de mi-a trebuit o săptămână să depăşesc febra musculară la fălci, motiv pentru care vă sunt RECUNOSCĂTOR. De aceea acuma mă declar disponibil pentru încă una, cel puţin, umăr la umăr cu Olteanu: când nu se anunţă nimeni cu un loc nou.

De fapt, mesajul meu către toţi (lăsând la o parte siroapele, bâlbele, etc.) e următorul:

- Organizatorule, fă cumva să vină cât mai mulţi !

- Participantule, fă cumva şi nu rata, că fără tine n-are farmec, oricine ai fi tu !