De ce ?

De ce sunt oamenii atât de războinici, dar de regulă în sens nociv ? De ce suntem atât de slabi ? De ce nu avem răbdare cu noi şi cu ceilalţi, de ce telefoanele, maşinăriile şi hârtiile dictează totul ? De ce comunicarea între noi trebuie să fie virtuală, chiar la distanţe de doi metri ? De ce nu spunem lucrurilor pe nume ? De ce totul e cu subînţelesuri, când de fapt totul e atât de limpede ?

De ce trebuie să trăim între atâtea zgomote inutile, de ce nu lăsăm mai degrabă natura să ne streseze cu sunetele ei ? De ce nu ne plac vântul printre crengi, monotonia cascadei sau bubuitul valurilor în faleză şi poluăm până la linia orizontului, dacă se poate, cu decibeli electronici şi damfuri sfârâite de grăsime prăjită ?

De ce accelerăm prin balţile care tocmai admirau nişte glezne elegante oglindindu-se, de ce nu ne uităm deloc în jur, la ceilalţi ? De ce avem niveluri diferite de atitudine faţă de unii şi de alţii, în funcţie de cât de mult sau de puţin îi cunoaştem, de prima impresie, în funcţie de cât de utili sunt pentru noi sau pentru acţiunile noastre viitoare ?

De ce nu putem să fim deschişi, amabili, zâmbitori şi răbdători cu oamenii din jur ? De ce trebuie să avem de fiecare dată o scuză tâmpă şi penibilă pentru indolenţa, indiferenţa, comoditatea şi superficialitatea noastră ? De ce trebuie să profităm de celălalt cumva, cât de puţin, de fiecare dată ? De ce trebuie să stau la coadă pentru orice, de ce oamenii care nu suportă aşa ceva îi pun pe ceilalţi în posturi din astea de câte ori au ocazia ?

De ce nu ne dă prin cap ? De ce nu ne dă prin minte ? De ce lăsăm lucrurile aşa ? De ce nu intervenim ? De ce nu punem osul ?

De ce ne ascundem după deget şi încercăm să păcălim pe alţii cu câte un selfie fericit, de regulă prostesc ?

De ce ne minţim singuri ?

Explicaţiile le pot înţelege, dar nu le pot accepta.