Visare

Stau în grădină, mintea-mi zboară către ce-mi lipseşte.

Nişte nori grei se luptă să acopere cerul, alături de eforturile prunilor şi nucului de a se acoperi cât mai bine cu frunze noi. Nimeni pare că nu mai are ochi pentru ultimele petale ale florilor magnoliei, care-ncearcă să-şi ia rămas bun până peste un an, când va veni iar o zi însorită şi, poate, în condiţii ideale, vor fi din nou admirate pentru câteva clipe, înainte ca alte minuni ale momentului să ne fure privirile, atenţia, exclamaţiile, laicurile. Fiecare-şi vede de treaba lui/ei, timpul s-a împărţit între noi toţi, cei atât de mulţi, se împuţinează şi nu mai apucăm să-l dăruim miracolelor din jur, deşi miracole se-ntâmplă la tot pasul. Când, cum, cui ?

Am de gând, în ce te priveşte, să nu irosesc secundele în alte părţi, în alte feluri, pe alte miracole. Nu se mai găseşte aproape nicăieri timp de aşteptat, timpul e tot mai scump acuma. Iar eu m-am grăbit şi mi-am luat loc în primul rând, în cea mai bună lojă la spectacolul care eşti şi am cumpărat toate biletele, casa s-a închis, am să te aplaud numai eu, iar şi iar, chiar dacă voi ajunge să-ţi învăţ fiecare expresie, gest, replică, atitudine.

Îţi ascult muzica, te savurez, te degust. Eşti cel mai bun vin, eşti cea mai proaspătă delicatesă, eşti emoţie pură, n-am loc între simţurile mele pentru altcineva, pentru altceva. N-am timp.

Dau realităţii ce-i trebuie, e tributul, e preţul de a te avea. E cea mai bună afacere. Dar altceva nu vede de la mine.

Vrei să mergem împreună să descoperim marea, pădurile, cuvintele, sunetele ? Să ne amestecăm cu ele ? Să fim acolo când se întâmplă tot ce se întâmplă frumos ? Să dăm atenţie şi mierlei, şi narciselor, şi zborului cocorilor, şi ceţurilor dimineţii, şi stelelor căzătoare, şi cireşelor, şi parfumului de tei sau de gutui ? Vara punem la bătaie pielea, paravan, să dea cu pigmenţi  între noi şi soare.

S-a dus vremea fripturilor şi a cartofilor prăjiţi, e timpul perelor cu pâine, puţină brânză şi o gură de vin roşu.

Vii ?

Am adus lemne destule, casa aşteaptă să ne îmbrăţişeze, să ne ascundă secretele, să ne protejeze. Ne-ascundem iarna de ger după draperii, lângă trosnetul focului şi ne explorăm, trebuie să ne descoperim iar şi iar. Printre ciocolată, cărţi, aşternuturi.

Vreau doar o tâmplă dulce abandonată pe umărul meu, o răsuflare caldă lângă inima mea.

Vreau să-ţi văd sânii perfecţi atentând la mine, să mă atingă, să-şi caute locul pe piept la mine. Să-ţi sărut palmele şi tălpile şi genunchii şi să-ţi ating fiecare centimetru de piele cu fiecare centimetru din pielea mea, să ne recunoaştem iar şi iar. Dau un iaht pentru fiecare privire aşa cum ştii tu să mă priveşti, şi câte un zgârie nori de sticlă şi oţel pentru fiecare trezire în miez de noapte cu bucuria de a te găsi adormită în braţele mele. Şi ce dacă-mi înţepeneşte uneori câte un braţ ? E pentru că aşa am vrut eu, pentru că am rugat sângele să nu mi te trezească din visare cu drumurile şi rutina lui, să nu-ţi întrerupă răsuflarea liniştită. El are timp, eu sunt în criză permanentă când e vorba de sărutările tale.

Poate casa se va şubrezi, în ani, poate că iarba ar trebui tăiată mai des, poate că gardul a cam început să cedeze pe ici pe colo. Le vine vremea, toate la timpul lor, nici o secundă luată însă dintre secundele mele pentru tine şi dată lor.

Să aştepte.

E rândul tău, e rândul nostru.