Dilemă

Miroase a praf umezit şi a blues. Plouă liniştit peste rufele abia ieşite pe sârmă după duşul ameţitor, ascunse după hublou,  intime cu cele mai noi prafuri de pe piaţă. Le las acolo să vadă şi ele diferenţa, să înveţe să ia decizii, să-şi aleagă singure parfumul pe care l-or păstra când s-or usca.

Trag cu ochiul pe o pagină de Facebook denumită M.U.I.E. (mişcarea unor indivizi eco) unde se găsesc tot felul de chestii simpatice, cu minte şi cu bun simţ, evadate acolo din lumea asta bolnavă în agonie, din păcate, şi nicidecum în tratament. Melodia, pe numele ei Bleeding Heart s-a refugiat în căştile mele şi se potriveşte culorii lichidului din paharul care stă şi el cu urechile ciulite la videoclip. Deja o parte din volumul lui a fost dizlocuit de vidul din esofagul meu, încălzit acuma de parcă ar sta lângă şemineu.

Acesta fiind cadrul natural al momentului, observ pertinent că tolăneala unei după amieze liniştite acasă, la moşie, concurează, cu şanse de maxim succes, orice prăjeală oferită de toate destinaţiile exotice, indiferent că se cheamă Poreč, Dubrovnik, Budva, Antalya, Kusadasî, Malta sau Durankulak. Sau Portiţa, Vama Veche sau Eforie Sud. Pe nisip, pietre, beton, ponton.

(Precizare: la vârsta mea.)

Am umblat destule, am văzut di tăti şealea, ca să zic aşa. E frumos şi de călătorit, dar şi de tolănit. Depinde după caz. Sau după posibilităţi. Sau după istoric (să nu repet chestia cu vârsta, ochelarii, şalele, energiile, etc.).

Recunosc: măcar o săptămână pe an omul trebuie să-şi primenească minţile. Să-şi schimbe peisajele, să-şi mişte fundul, să exploreze. Să uite de rictusurile mutrelor înconjurătoare, termene limită, datorii şi de reparaţiile pe care le solicită permanent prizele, conductele şi tâmplăria domiciliului.

Matematica din calendar spune că rămân 51 de săptămâni de dus în spate, după ce trece săptămâna de poveste. Anual, tot câte 51. Oamenii cu picioarele pe pământ n-au o problemă. Dar ce ne facem cu mine ? Cu oamenii ăilalţi, care seamănă cu mine ? Sau cu oamenii ăilalţi, care nu seamănă cu nimeni ?

Cu pase bune la marginea careului mare, la fileu, sau în careul mic, se poate sta de vorbă, fără legătură neapărat cu starea vremii sau subvenţiile. Fără ... e greu.

Revenind la banala după amiază, jur că aici e, vorba lui Frank Zappa, „the apostrophe”.
"IT DOESN'T, 'n YOU CAN'T!
I WON'T, 'n IT DON'T!
IT HASN'T, IT ISN'T, IT EVEN AIN'T
'N IT SHOULDN'T . . .
IT COULDN'T!"

Ce ne facem cu cele 51, care se tot repetă ?

O fi de la ploaie. Sau poate pentru că se împlinesc 47 de ani de la Woodstock.