Cuvintele

Cuvintele, împiedicatele, sunt purtătoarele de vină pentru disfuncţionalul zilelor noastre. Ar putea să înflorească totul împrejur, dar ele preferă de cele mai multe ori să învenineze.

Nu ştiu la alţii cum sunt, dar ale mele au probleme serioase cu tălpile. Sau cu genunchii. Nu e chestie de platfus. Pur şi simplu sunt înconjurat doar de cuvinte tăvălite. Se-mpiedică în faze incipiente, n-au nevoie de antrenament, rodaj, intimidări. Nu-s apte. Sau să zicem că nu-s demne de darul verticalităţii.

Am unele cuvinte foarte ciudate, nesigure. Stau pe-o parte, nu li se vede faţa, nu privesc în ochi. Au dureri de coloană permanente, dacă e să mă potrivesc după ele, strâmbele.

Am încercat să analizez, nu-i aşa, fluxul tehnologic. Să pornesc adică de la sursă. Să survolez traseul, să caut poarta spre altă dimensiune, acolo unde li se încâlceşte mesajul, se pierde elanul iniţial, se bolunzeşte înţelesul, se duce-n alte galaxii, definitiv rătăcită, orice şansă de a primi o a doua şansă.

Acolo unde apar cuvintele mele, fără explicaţii prea multe, nu descopăr defecţiuni. Vin în ordinea corectă, la timpul potrivit, arătând aşa cum trebuie. Prompterul interior îmi funcţionează minunat. Totuşi efectul cuvintelor mele, după ce se aud rostite de mine, propriul crainic, e cu totul altul.

...

A, cred că am găsit ! E la ieşire.

Nu ştiu să explic, am o problemă cu cuvintele, tocmai o psihanalizez. Dar pot să desenez. E ca în cartea de fizică, la lecţia de optică: pupila e o gaură neagră unde lumina îşi pierde dimensiunea la traversare, şi se trezeşte dincolo cu roatele în sus, proiectată cu nesimţire, ireversibil, pe retină. Constat, trasând paralelele, că la mine în cerul gurii exită o altă gaură neagră care, nu numai că buimăceşte cuvintele, le trece dincolo, afară, cu picioarele în sus, dar mai are un efect: le refractă cu ocazia eliberării lor din laringe. Le dă un cosinus de alfa, unde alfa are valori variabile, scăpate complet de sub control. Orice fel de control.

Ce şansă mai pot avea cuvintele mele, când ar trebui să se prezinte bine, iar lor le vine sângele în cap, într-un proces afectat trigonometric ? Ameţeala e urmarea firească. Pe vecie.

Recapitulare:

Aş putea fi un vrăjitor, aş fi cu siguranţă Făt Frumos, originalul. Dar idealul fiind doar în teorie, mă simt copleşit, desigur, de coeficientul de frecare. Apare cosinusul despre care nu mai vreau să vorbesc după asta, mucegăind, poluându-mi altruismul neajutorat, testosteronul. Rămân mut în faţa unor construcţii care ar fi trebuit să întoarcă spre mine zâmbete calde şi nu fac decât să primesc refuzuri nenumărate la nenumăratele invitaţii la dans pe care încerc să le lansez.

În limbaj popular situaţia e cât se poate de simplă: una vreau să spun, alta se înţelege.

Dar şi numai pentru a putea exprima acest copleştor adevăr într-un mod simplu şi coerent, a trebuit să încerc să le păcălesc, s-o pornesc invers, în speranţa că la ieşire se va vedea/auzi ceva cât de cât aproape de intenţiile mele, chiar dacă ăsta e un text scris.

Prin urmare, dacă la scris, unde pot veni oricând cu erate, merge atât de greu cu iluminarea, ce pot să mai spun despre proba audio ? Mai bine tac.

De-aia tac eu cel mai bine dintre toate.