Despre mare, la malul mării

Marea e un subiect foarte interesant. Chiar şi dacă pornim de la ideea că marea e fată, iar subiectul e băiat.

Se poate spune despre mare că e o entitate la locul ei. Fizic, nu face prea multe lucruri, nu călătoreşte, nu te trezeşti deodată că nu mai e acolo. Doar mută nişte pietre pe maluri, roade din faleze când nu suntem atenţi din cauza vânturilor puternice care ne iau minţile - mai ales iarna, dă cu alge şi meduze peste gură cască de pe margine, dă forme noi bucăţilor de beton şi sticlă cu care omul poluează nemărginirea. Se zbate, neputincioasă, uneori calmă, alteori agitată, să atragă atenţia celor care benchetuiesc pe maluri, acolo unde ea nu poate ajunge. Aşa crede ea, că tot ce nu poate atinge, benchetuieşte. E atât de naivă, habar n-are de istorie, realităţi, bucurii şi tragedii.

Totuşi şi prin urmare, înţeleapta şi perfida, nu poate sta singură deloc, nu poate să nu-şi bage nasul în vieţile noastre. Dă din tentacule şi ne atrage inevitabil către ea. Ne aduce aproape, ne face să ne abandonăm câteodată chiar în gura ei, „la mâna ei”. Ne-ar putea înghiţi oricând are chef. Cu tot cu cojile de totul felul cu care avem impresia că plutim, navigăm, etc., respectând legile fizicii, dislocuind volume egale, bla bla bla. De fapt ea nu-şi pune mintea, pur şi simplu.

Mintea ei e în direcţii bune, de-aia îmi place de ea şi de intenţiile ei. De exemplu:

Aduce oamenii aproape. Tot felul de oameni vin aici hipnotizaţi, să-i fie alături. Sub pretextul aerosolilor, prăjitului la soare pe nisip, uitării de sine, etc., ei vin de fapt către mrejele mării. Unii, foarte puţini din fericire, o iubesc fix atunci când e nervoasă. Se duc şi se rătăcesc pentru totdeauna printre valuri. Ăsta e micul procent, inevitabil, de jertfă, pentru a face lucrurile să meargă bine. Aşa e peste tot pe lumea asta.

Ceilalţi, 99,99%, vin lângă ea să, de exemplu, se iubească, fie mai buni, se reconcilieze, reconstruiască, se regăsească, uite, ierte.

La mare s-a inventat povestea cu „make love no war”, aici şi armata germană asculta în difuzoare Lili Marlen, orice războinic debarcă în speranţa unei sirene care să-i ia în braţe să-i destindă carnea încordată, orice cocalar visează la un botox printre lanţuri de aur atârnate eventual pe silicoanele sprijinite de un x6 alb pe plajă, orice rocăr vrea să doarmă pe plajă în braţele unei fete cu păr verde albastru după ce a vomat berea dughită printre giointuri, fiecare distrus visează la o nouă şansă, orice o fi însemnând asta.

Toţi vin cu gânduri de pace, de iubire, de regăsire.

Marea e bucurie, speranţă, echilibru, revenire la rădăcini, origini, renaştere, echilibru.

Oamenii nu-şi dau seama în mod explicit despre toate astea. Ei vin şi poluează, asta ştiu să facă cel mai bine. Se descarcă de rele de tot felul. Marea, de aia se cheamă aşa, are loc destul, absoarbe, reciclează, remodelează. Dă energie şi bucurie tuturor.

Şi gata. Ce, nu-i destul ?