Impiedicat în limbă cum sunt, lucru pe care-l declar şi-l recunosc fără
nici o ezitare la orice oră din zi şi din noapte, mă reped totuşi, neobosit, cu
orice prilej, să-mi expun consideraţiile aberante sau aberaţiile considerabile,
care-mi bântuie neobosite şi nepăsătoare, desigur, mintea. Sper totuşi, sper
doar, la un lucru: că nu e mintea ce de pe urmă. Sau că e ? Habar n-am care e
sensul bine intenţionat al acestei expresii.
De fapt asta e doar o introducere, ca oricare, de data asta pentru un text
absolut fără noimă, a cărui singură trăsătură aparte e că s-a stârnit pe când
m-am dus pe dig, să fiu aproape de cioburi de valuri care se luptă la
nesfârşit, sinucigaşele, cu betonul în diversele lui forme. Mă căutam de
acumulatori, îmi sărise inima pentru o clipă, dar e ok, i-am găsit, sunt cu
mine. Chiar dacă se mai stropesc cu valuri, sau cu bere, stau cu mine la soare,
acumulează. Mă tem totuşi să nu se fi uzat...
Şi stând aşa, uitaţi la soare, înşiraţi cu toţii cuminţi pe dig,
acumulatorii şi cu mine, mă gândeam să întreb vânturile, valurile, şi cred
chiar că le-am întrebat, dacă ştiu vreo fată frumoasă care vrea să se
turmenteze împreună cu noi, acumulatorii desigur şi cu mine, de la atâta soare,
mare, faleze, libertate, etc. eu nu sunt frumos, dar încerc să compensez asta
prin faptul că sunt pretenţios.
Sunt un urâcios cu pretenţii. Tocmai am descoperit, în introspecţiile mele
recente şi atât de profunde, că sunt probabil un grec, trăit în alte vieţi prin
insule izolate, leneşe şi neîntrebate din arhipelagul elen şi reîncarnat brusc,
eronat, într-un moldovean stresat, complexat şi neadaptat. Stau pe dig cu
prietena mea imaginară alături şi ne rătăcim privirile printre valurile care
insistă să se rupă-n bucăţi de tot felul de bolovani, stabilopozi, whatever, mă
repet. Spre orizont, pe deasupra amestecului de mare cu cer, tot felul de nori
se călătoresc sub formă de căluţi, ursuleţi, norişori, treaba lor. Stăm aşa,
tot mai uscaţi, până ce soarele interzis de doctori al orelor amiezii ne
insolează, face şi el ce poate să ne arate cât de penibil şi de dezhidratat poate
deveni un om după ce-şi plânge de milă aproape toate rezervele de apă din
organism, cu tot cu berea îngurgitată care, dacă facem o socoteală simplă, împreună numai cu sângele din vene
se duc împreună spre şapte litri, spre inimă şi spre ficat.Nu mai vorbim despre cele 98% apă potabilă, eu aşa zic, că ale mele procente sunt integral apă imbuteliată în condiţii sterile. Încă am sigiliul original, în stare perfectă.
Cu ultimele puteri ne târâm la răcoare, nişte bieţi febrili, vibraţi de
frisoane, precum betoanele cele fine de pe autostrăzile austriece în construcţie. Ne
regăsim suflul buză-n buză, ca meduzele din Mamaia, reuniţi fără fisură într-un
fel de medalion, ca cele două jumătăţi care formează o inimă în absolut toate
romanele însiropate care umplu rafturi întregi prin toate librăriile şi pe
toate tarabele cu cărţi din Eforie Sud...
Constat că berea s-a terminat, tâmpla zvâcneşte, soarele se strecoară
alunecos să vadă ce-o fi în spatele falezei. Nu-mi rămâne decât să mă despart
pentru o vreme de prietenul meu, visul, cu care nu mă văzusem de ceva vreme şi
care s-a insinuat la adăpostul berii, venind fix de unde dacă nu dinspre soare, acolo unde nu te
poţi uita, acolo de unde te poţi trezi cu orice surpriză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu