Oare cum arată urma mea ?

Sunt o sumă de încercări, o grămăjoară de intenţii, un pacheţel de acţiuni, un gram de curaj.

Sunt o urmă de tricou peste sufletul dezorientat al unuia care credea într-o vreme că are lumea la picioare. Nu asta credem cu toţii într-o vreme ?

Sunt amintirea unei unghii rupte la degetul mare, în tenişi chinezeşti mult prea strâmţi piciorului meu, după un turneu de volei în care credeam că am să fiu ales să joc în naţională.

Sunt ecuaţia de gradul doi rezolvată aiurea la admiterea în liceu, menţiunea la naţionala de biologie de la Rm. Vâlcea, aburelile cu notă surprinzător de mare despre Eminescu de la bac şi prima ecuaţie trigonometrică ratată la primul contact cu Braşovul.

Sunt restanţa la examenul de maşini cu Ionescu de la maşini şi licenţa dată la amenajament după lecţiile de fotbal date de Hagi columbienilor la ora patru dimineaţa. Sunt o grămadă de bani daţi pe ţigări, sufocându-mi plămânii şi limpezimea pentru a fi interesant cât de cât undeva, cândva.

Sunt un milion de paşi împiedicaţi spre un milion de fete frumoase, hotărâte în alergarea către mine, în ultima clipă, să îmbrăţişeze pe unul care tocmai venea din spate, semnalizând o depăşire. Milioane de coincidenţe.

Sunt zilele de umilinţă pe la uşa unuia pe nume Costache, Dacia verde şi păcălită de la Câmpulung Muscel şi nişte mobilă cumpărată de socri care mi-a stat mulţi ani în ochi, în încercarea lor de a mi-i scoate, cu acest mic, dar nicidecum singular exemplu al neputinţei mele de a sta în picioare, în stil pur românesc.

Sunt toţi prietenii mei, atât de adevăraţi şi toate iubirile mele, atât de zbuciumate. Sunt o casă homemade, încântat de vecinătatea părinţilor plini de viaţă.

Sunt bucuria unui copil evoluat mult prea frumos în comparaţie cu abilităţile mele de tată şi nefericirea absenţei în peisaj a unei fetiţe, numai a mea, pentru care să mă topesc de drag în fiecare clipă.

Sunt călătorul excentric, morocănos, neobosit şi pretenţios. Tatăl stresului, pionierul autocontrolului, veşnicul mediator al orgoliilor. Mâncăciosul care vrea să slăbească, singuraticul dornic de iubire, introvertitul dornic de exprimare.

Sunt un echilibrist pe sforicica emoţiilor, ascunzându-mă încăpăţânat de raţiune.

Nici măcar nu mă pot întinde pe o pagină, urmele se pierd atât de repede, mi-ajunge plapuma câtă e.

Partea cu adevărat bună este că la mine-n suflet e bine, cumva. Sau doar mi se pare...