Eram, nu-i aşa, inginer de vânătoare la Tarcău. Ginere de şef de ocol. După
mintea unora, atotputernic în zonă. Eu alesesem varinata fair play, iar asta
stârnea nedumeriri, mai mari sau mai mici. N-are importanţă.
Deci, se făcea că începuse anul 1997, iar noi aveam de rezolvat
imposibilul: trei mistreţi de puşcat la plan într-un ocol de 22000 de hectare
de pădure. Ca să facem o comparaţie, să arăt cât de sălbatici suntem şi în
această privinţă, recunosc că am avut nevoie de vreo cinşpe ani să pricep că
România e singura ţară cu cote de recoltă la mistreţ, că în Germania, care nu e
nici de două ori mai mare decât ţara noastră, mistreţii se combat, pentru că
produc pagube enorme în culturile agricole, se recoltează cam un milion jumate
pe an, ca să se poată ţine lucrurile sub control. Sunt şi acolo dispute cu
ecologiştii, dar oamenii nu braconează, pe de o parte, iar limita dintre
fandoseală şi partea practică, atunci când vine vorba despre vânătoare, e
clară.
Iar noi nu ne vindem ţara, pe net, ne manifestăm cât se poate de verde,
habar n-avem să ne exploatăm corect şi în avantajul nostru resursele, de orice
fel, dar protejăm totul, cu maximum de ipocrizie şi inconştienţă, lăsând să se
scurgă toate cele pe nesimţite, acolo unde sunt banii, deşi nu e în beneficiul
nostru, în timp ce ne amăgim că suntem patrioţi şi ecologişti, gândindu-ne pe
ascuns cum să ciugulim şi noi o firimitură de la jmecherii momentului, pe
care-i urâm atâta, dar nu reuşim să ne scoatem limbile din fundurile lor nici
măcar pentru o gură de aer ca lumea.
Revin. Sezonul se încheia pe cinşpe februarie şi noi hălăduiserăm deja cam
trei săptămâni după Sfântu Ion fără nici un rezultat. Nici nu era de unde,
sălbatici cum eram şi complet pe dinafară cu meseria asta. Aşa cum încă e peste
80% din ţara asta când vine vorba despre vânătoare şi, probabil, făcând paralele,
când vine vorba despre orice altceva.
Era o sâmbătă cu vreme liniştită, se putea încerca din nou. Organizaserăm întâlnire
cu două goane pe Icoana, la fundul Aţei. Aveam şi observator, un bun prieten
din Constanţa, venit în vizită la mine, disperat după sălbăticie, aşa cum şi
mie îmi place să frec plajele pustii ale Mării Negre la ceas de iarnă. Aveam aro,
şofer, puşti, câini, speranţe. Plus cârnaţi, slănină, brânză, ceapă şi pâini în
rucsaci. Ca să tragem una cu şnapsuri cu tot, pe botul maşinii, după reuşită.
Ne-am împărţit, nea Mitică m-a dus şi m-a aşezat în cel mai bun loc, s-a
dat prima goană. Era o goană dublă, adică se bătea o parcelă într-o direcţie,
sperând că mistreţii sunt în zonă, după care puştile se întorceau cu o sută
optzeci de grade, puştile aşteptau din nou, iar goana a doua venea din direcţie
opusă. Aşa cun se poate imagina, pe unii curgeau apele şiroaie, vorba
cântecului, ceilalţi făceau după o vreme, desigur, ţurţuri. Pe ici, pe colo. Nu
s-a întâmplat nimic, în sensul că nici picior, nici pomeneală de mistreţi.
Am oftat ofticaţi, băieţii şi-au luat iarăşi inimile în dinţi, picioarele
la spinare şi ciornele de blesteme şi înjurături, pentru orice eventualitate,
şi au pornit-o şi pe a doua.
Şi cum stăteam eu, gogeamite inginerul în poieniţă, la soare, zăpada
strălucea spărgând lumina în milioane de steluţe, am auzit pâş pâşul pe care-l
aşteptam cu toţii. Un porc de mistreţ, singur, scosese nasul la lumină şi
pornise în traversarea ochiului de lumină unde mă aflam şi eu, la poalele unui
molid tânăr. „Profesionist” şi sigur pe mine, pe ţeava stângă pusesem alice de
4 mm, poate iese vreo vulpe, iar pe dreapta nu mai ştiu ce aveam, oricum nu
contează, se va vedea de ce. Când am văzut mistreţul, am dus puşca la ochi şi
am dat de primul trăgaci. Alicele s-au dus spre el, dar nu vom şti niciodată
dacă le-a băgat în seamă. Auzind însă pocnitura, porcul s-a uitat spre mine cu
coada ochiului, ceea ce mi-a dus automat degetul pe cel de-al doilea trăgaci. La
a doua pocnitură, iarăşi nu ştie nimeni unde s-a dus proiectilul, oricum în
spaţiul nemăsurat care înconjura mistreţul, iar juvina m-a localizat clar şi a
pornit spre mine, să, nu-i aşa, încerce să lămurească lucrurile, să vadă ce
pocneşte, ce doresc, ce cale de comunicare s-ar putea găsi între noi. Schimbând puţin
ritmul, adică trapul spre un fel de galop.
Având în vedere faptul că toate secvenţele videoclipului s-au petrecut în
două secunde şi douăzeci şi cinci de metri, doar o fracţiune de secundă am
acordat opţiunii reîncărcării armei pentru noi tentative. Restul timpului rămas
l-am folosit pentru a lăsa arma jos, la rădăcina molidului, cu grijă, să nu se
lovească, după care mâinile mele au înhăţat o creangă serioasă de molid, picioarele
au dus genunchii către pieptul meu lat şi puternic, iar porcul a trecut pe
dedesubt în secunda următoare, văzându-şi mai departe de drum, la galop. Imaginea
mi-e la fel de clară pe retină şi acuma. Nu era vorba de frică, era doar
prudenţa, cu câteva luni înainte se întâmplaseră în judeţ nişte accidente urâte
la vânătoare cu vieri răniţi.
M-am repliat, mi-am aşezat hainele demn, şi am aşteptat. Băieţii au apărut
după scurtă vreme, auziseră două focuri, erau siguri că se spărsese gheaţa, în
sfârşit. Le-am năruit speranţele, povestindu-le despre gheaţa rămasă intactă,
mult prea groasă pentru mine.
Netalentatul.
Bunătăţile au fost înfulecate trist, în linişte, pe botul maşinii, toţi erau
drăguţi şi toleranţi cu mine, iar eu muream de ruşine şi de ciudă, se duseseră
dreaq onoarea şi respectul. În lumi paralele aş fi fost demn de un seppukku
demonstrativ.
Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu