Anticorpi

Am o grămadă de răni de lins. Rănile se vindecă cel mai bine în felul ăsta, anticorpii preferă saliva drept mediu de viaţă, nu blisterele. Există, totuşi, o problemă: rănile sunt mari şi multe, imposibil de acoperit. O limbă cât un val de mare mi-ar trebui. De mare agitată. De tsunami chiar, îndrăznesc. Ar putea alina, ogoi, disipa durerile.

Bine, măcar dacă marea asta ar mai da de la ea nişte valuri... Dar nu renunţă nici măcar la unul. Profită de faptul că luna plină a trecut. Stă nemişcată, ca o baltă, ca o pată neagră, ca o margine de ţărm ambiguu. Acuma e deja a cincea zi de când vârcolacul mestecă la bietul satelit, flămângios. A început să se ridice deasupra orizontului, o fi ştiind pe unde umblă şi ăsta, cu forma lui alunecoasă, de arc de cerc, de la mine din balcon nu se vede, e prea beznă. Nu mai are putere să lumineze, se vede doar jumate din ea printre fălcile respectivului, doar un obraz, roşu de ruşine. Cine-a fost, cine-a ajuns...

Ha, ha ! Cine-a mai văzut o lună ruşinoasă ?! Ha, ha, ha !

Întorc privirile către rănile mele. Unii ar putea spune că sunt un egoist. Nu ! Sunt un altruist în descompunere. E mai bine aşa ? Egoistul e o formă de viaţă plină de anticorpi, altruistul e tot un fel de traistă din care mănâncă nişte câini. N-ar fi nimica rău în asta, ar fi indicat, dar se ştie că ţara asta este singura din Europa care are o mare problemă, nerezolvată de sute de ani, cu câinii. Şi cei hoinari, şi cei comunitari.

Nu mai durează mult şi vârcolacul mă va observa. Se va scobi printre măsele de ultimele resturi de lună, şi va lua un dulce mic între mesele principale cu, aţi ghicit, lună plină în meniu. Sau un sărat mic. Sau, mai aproape de adevăr, un acru mic.Eu.

Fără limbă şi plin de răni, aşteptând un val, să mă acopere cu anticorpi.

M-am rătăcit, nu mai ştiu nimic, nu-mi mai iese nimic, sunt un iluzionist invers. Toată lumea-mi vede mişcările, eu stau în timpul ăsta cu gura căscată amăgit de tot felul de dedesubturi altruiste, uimit de frumuseţea a ce nu reuşesc să înţeleg. Şi nu reuşesc, şi iar nu reuşesc, şi toţi îmi dau impresia, iar şi iar, că sunt singurul. Se uită la mine ciudat, uneori. Nu mă crede nimeni.

E un cer atât de negru, cu toate stelele alea care se vor luminoase, că luna asta ruşinată, îmbujorată de sângele din obraji, pare că vrea să se ascundă într-o cută, chiar dacă noi ştim cu toţii că adevărul e altul.

Trăim şi cu rănile, şi cu anticorpii. Mai mult, sau mai puţin.

Ce-nseamnă mult sau puţin ?