Povestea boncănitului

Eram proaspăt inginer de vânătoare la Tarcău. În plus, ginerele şefului de ocol. Adică, nu-i aşa ?, vorba ceea, chestii, socoteli.

Desigur, n-aveam atitudinea corespunzătoare, după unii carecredeau cum că ăsta e neapărat un noroc în viaţă. Mă bucuram să-mi fac treaba aşa cum credeam eu mai bine, plin de bune intenţii, cât încape. Postul presupunea, în egală măsură, paza pădurilor (contra furturilor de lemn), paza contra incendiilor, şi protecţia pădurilor (adică lupta cu ciupercile, insectele, etc., cu absolut tot ceea ce atentează la starea lor de sănătate. A arborilor).

Ştiu că nu se pune virgulă înainte de „şi”.

Se făcuse septembrie, se auziseră primii cerbi boncănind. Ca la orice specie, şi la cerbi totul depinde de ele, ciutele, de durerile lor de cap. 
Boncănitul cerbilor, pentru unul care are grijă de animale, este cea mai frumoasă perioadă din an. Prin urmare, nea Mitică, pădurarul de vânătoare şi Cornel, brigadierul, m-au scos într-o zi pe munte, să vedem cam ce fac animalele astea în perioada respectivă. Eu călăream deja munţii din zonă din ziua în care venisem la ocol, cu câteva luni înainte, voiam să ştiu tot terenul, nu e uşor să nu te rătăceşti prin 22 de mii de hectare de pădure. Tarcăul era la vremea aia cel mai mare ocol silvic din judeţul Neamţ.

Tatăl lui Mitică fusese pădurar de vânătoare pe valea Tarcăului între războaie, pe când accesul în zonă se făcea pe căi ferate forestiere, pe toate văile. Parte din pădurile Tarcăului erau domeniu regal. Pentru că uneori lipsea cu zilele de acasă, deşi stătea fix în mijlocul evenimentelor, în buricul văii, construise câteva colibe în nişte vârfuri de munte. În anii 30 adică.

Am hotărât deci că mergem să dormim în poiană la Troci, într-una dintre colibele astea. Urcuşul prin pădure, din locul în care ne lăsa maşina, dura cam două ore. Gospodăreşte, cu rucsaci în spate, cu schimburi, mâncare, apă, şnapsuri de tot felul, plus puşca pe umăr.

Am grijă de sălbătăciuni de douăzeci de ani, dar niciodată nu am fost bolnav de tras cu arma după ele. Am puşcat pe vremuri câteva vulpi, nişte iepuri, vreo doi mistreţi. Cam atâta. Acuma eram chiar la începuturi, cu doi vulpoi bătrâni, care-mi pândeau mişcările, reacţiile, cunoştinţele, etc. şef şi ginere de şef. Responsabilităţi de responsabilităţi. Grele de grele.

Când am demarat din sat, din Brateş, m-au convins să beau cu ei un „limbricar”, ca să fim siguri că viermii sunt morţi în burtă chiar de dimineaţă, să nu ne deranjeze în nici un fel. Acuma am ceva antrenament, atunci "dăcât" mai beam şi eu câte o bere, din când în când. Cred că în doza pe care am dat-o peste cap era şi ceva metilic, încorporat, pentru că imediat ce am început urcuşul am realizat că mi se îngustează treptat câmpul vizual. Imaginea avea ochelari de cal, un contur negru cum fac toţi pictorii naivi personajelor din desenele lor, care mai şi tremura nervos. După o vreme a trecut, parcă, am crezut că am scăpat.

Într-o poieniţă ne-am trezit nas în nas cu o vulpe jigărită. Nu trebuia autorizaţie de vânătoare pentru combatere. Cei doi ocrotitori ai mei s-au privit şi, desigur, ca şi Mitterand cu Ceauşescu, cu ani în urmă, au schiţat un „pour vous”. Marcat de emoţii pe dinlăuntru, dar impasibil, priceput şi foarte important, am pus puşca la ochi. După care am făcut febră la deget încercând să rup trăgaciul. Care se încăpăţâna să se comporte ca unul blocat. Vulpea s-a uitat, s-a mirat, probabil, a plecat. Trăgaciul era blocat, desigur, uitasem în febra momentului, experimentat şi sobru şi concentrat cum eram, să dau piedica. Desigur, am găsit o explicaţie inginerească, pe care au acceptat-o amândoi, grăbiţi.

Pe la orele prânzului am ajuns în poiană, la cabană. La Troci e o casă mai mare decât cea a bunicilor mei, cu hol pe mijloc, cămară, camera „de bună” în stânga, cu două paturi, masă, scaune, sobă de teracotă, şi camera de zi, cu sobă de fontă cu picioare, plită, masă şi patru paturi aliniate ca o laviţă disperată. Camera asta se cheamă „la popular” şi este, desigur, cea mai cool pentru înnoptat. Are ferestre duble, cu obloane grele din lemn, prinse cu drugi de oţel, încuiate pe dinăuntru cu şuruburi uriaşe, cu tot cu piuliţele lor. Veselă, lemne, izvor cu apă proaspătă în coada poienii, cerdac, toaletă naturistă.

Paradis.

Oamenii au făcut focul şi s-au apucat de o mămăligă şi de un „topchit”, cu jumeri, cârnaţi şi brânză alergate în tigaie, alături de salată de roşii cu ceapă. Inginerul, subsemnatul carevasăzică, s-a schimbat de hainele ude – transpir şi dau cu toxine peste tot, a adus apă de la izvor şi, când a venit momentul festinului, a venit împreună cu valul doi de greaţă. The return of the metilic effect. Sucurile mele gastrice, şi vorbesc aici despre cele mai intime, au făcut cunoştinţă cu solul şi iarba de la colţul cabanei.

Spre apus, se vedea Ceahlăul, în toată splendoarea. Eram la o altitudine care-l putea provoca să se etaleze.

Splendoare, iarbă, ... ceva îmi scapă.

M-au culcat de prânz ca pe un bebe, până au dispărut greaţa, migrenele, fotofobia. După care a venit ora de ieşit în teren. Trebuia să ajungem într-un parchet de pe partea cealaltă a muntelui, după ce traversam o parcelă de molid de peste 120 de ani. Vârstă. Drumul dura jumătate de oră, avem cărări de vânătoare, special făcute şi întreţinute anual, fix pentru perioada asta. Pe măsură ce se răcorea, iar soarele se concentra spre nu ştiu care punct cardinal, începeau să se audă răgetele, alea după care veniserăm, boncănitul cerbilor adică. Pe vârfuri, pe versanţi, prin pădurile de toţi munţii ăia care se văd de jur împrejur. Nici nu se poate povesti, de fapt.

Am ieşit în parchet odată cu un cerb, apărut din partea opusă care, desigur, boncănea. Venea către o cioată cu sare, uitându-se în spate, de unde se auzea venind un altul, care părea mai bătrân, după glas. Ce ştiam eu, inginerul ? Ciute nu erau cu el, încerca încă să amăgească una, două, nouă. Să le ... S-a oprit şi s-a luat în coarne, aşa, de antrenament, cu un larice tânăr şi nevinovat, puţin mai înalt decât el. I-a mai redus din cele crengi. Cornel, cu ţigara uitată fumegând în colţul gurii, văzând că vântul bate bine, m-a dus pe cărare, tiptil, până la 30-40 de metri. Când boncăneşte atât de aproape te trec toţi fiorii, dar toţi ! E frumos cu draci.

Nu mai exista civilizaţie.

Totuşi, se întuneca. Ne-am retras deci, uşor. Şi am căutat spre retur. Ca să treacă timpul, nea Mitică ne povestea în şoaptă cum s-a dus el o dată să ia apă de la izvor, lângă cabană, şi fix atunci a venit şi un urs să, desigur, bea nişte apă. El l-a întrebat că ce-i mai trebuie şi lui exact în momentul acela, iar ursul s-a speriat atât de tare, surprins de personajul neaşteptat, că a luat-o la fugă prin desime pufnind exact ca un caşalot, alergând ca un copil îngrozit.

Era deja beznă, siluetele molizilor bătrâni abia se distingeau. Mai era puţin până să ieşim în loc deschis, printre oarece rămăşiţe de lumină, fix la fântâniţa cu pricina. Recunosc, aveam nişte fire de păr pe ceafă cam nehotărâte în privinţa poziţiei pe care s-o adopte în perioada următoare.

...

La primul zdupăit în dreapta mea, la doar câţiva metri, sau cel puţin aşa mi s-a părut, nu mai reţin forma şi dimensiunile pe care  mi le-au adoptat inima. Cu carnea ştiu că aş fi îndoit ace. M-am lipit de o tulpină, ca să zic aşa. Nu era drept un singur animal, şi nu erau mici, astea au fost gândurile mele pe care le recunosc, le susţin şi semnez. Pe urmă a brăhnit o ciută. E ca un fel de lătrat. Şi imediat gaşca întreagă, care ne simţise probabil pe cărare şi aşteptase să vadă încotro apucăm, se hotărâse să dea alarma şi s-o şteargă.
Erau deci, sub formă de harem nerecunoscut între ele dar unanim acceptat, probabil, niște ciute cu mințile sucite de boncănitul celor cerbi, tot mai mulți de jur împrejur, pe măsură ce se lăsau noaptea și răcoarea și siguranța.

Adrenalină, antrenată special de nebunul de nea Mitică... Cornel mustăcea, înfundat, deşi am aflat mai târziu că nu era nici pe departe atât de curajos pe cât se afişa.

De pe cerdac am mai privit o vreme cerul incredibil, încercând să numărăm cerbii care răgeau de jur împrejur. Nu prea se poate povesti frumuseţea unor astfel de momente. Luna era mai mare de jumătate, înfiptă în mijlocul bolţii, luminând poiana ca-n poveşti. Mă repet, ca babele, ce să fac. Ne-am băgat să dormim puţin, voiam să pornim la cinci jumate să coborâm, să încercăm să vedem pe traseu cât mai mulţi, înainte să se ridice soarele, să încălzească împrejurimile şi să-i facă să tacă.

Ne-am întins pe paturile de la popular, cu cefele la fereastră, în stil american, cu luna prăvălită pe feţele noastre. Cornel cărase un radio mic, cu lanternă şi baterii, şi-l lăsase să producă sunete în surdină. Aproape adormisem. A trebuit, desigur, să sar, nedumerit. Un cerb boncănea atât de aproape că ziceai că-i în cameră. Luna mi la arătat fix în mijlocul poienii, în traversare. Era şi acolo o cioată cu sare, venise să guste. Toate vârfurile ramurilor îi străluceau pe cap, argintii, poleite. Ramurile coarnelor, nu molizilor. Nu ştiam pe vremea aceea să apreciez un trofeu de cerb. A traversat poiana şi şi-a văzut de treabă, prin pădure.

Dimineaţă ne-am făcut numărul, traseu de cam trei ore, am văzut cerbi, ciute, urme proaspete de urs. De-a lungul anilor care au urmat am încercat să fiu acolo sus, măcar o noapte la fiecare boncănit. De fiecare dată am aşteptat să văd iar cerbul în poiană, în lumina lunii, să-l aud boncănind de la câţiva metri. Îşi văd de treaba lor în fiecare an, de fiecare dată e frumos, dar n-a mai fost niciodată ca prima dată.
Niciodată nu este, nu-i aşa ?, ca prima dată.