Despre vânătoare II

Am văzut în inima Baraganului cum agricultura intensivă, care produce păpică pentru cetăţeni la preţuri decente, poate face rău faunei sălbatice, fără ca ONGurile colectoare de fonduri europene pe diverse teme să sesizeze sau fără ca activităţile lor să, nu-i aşa, combată.

Am pozat culturi de porumb unde proprietarii, sau cei care fac lucrările, au decis că ierbicidarea se poate face într-o parcurgere de teren cu stropiri, în loc de două sau trei, dublând doza de chimicale. Am văzut deci porumbul prăjit alături de buruieni.

Am văzut că nu se mai păstrează lizierele de salcâmi de patru metri lăţime, unde creşteau şi altfel de buruieni, locuri unde se putea refugia căpriorul, iepurele, fazanul sau chair mistreţul. Am văzut că nu mai există nici un fel de stufărişuri. Am văzut vechi canale de irigaţii, pe unde nu mai circulă apa, pline de bălării şi vizitate de oi. Am văzut islazuri pline de oi, iar uneori de vaci. Am văzut o mulţime de câini, în sate, lângă oi, sau în gaşcă, alergând pe câmpuri.

N-am văzut nici un fel de animale sălbatice, pe suprafeţe de sute de hectare. Cu excepţia unui bursuc şi a unui iepure şi un fazan. Şi am mers cam două ore cu maşina pe câmpuri. Am văzut doi fazani în pădure.

Am văzut deci două lanuri de porumb ars de concetraţia ierbicidului administrat. M-au impresionat negativ. Ar fi trebuit să prăjească doar buruienile, dar meseriaţii s-au gândit probabil că pot salva nişte motorină mărind dozele şi economisind timpul şi numărul de drumuri. Cu sau fără concentraţie mare, substanţele astea nu dau mare şansă puilor de iepure sălbatic să trăiască. Sau păsărilor care cuibăresc pe sol.

Ce rămâne totuşi moare după ce se recoltează monoculturile pe suprafeţe imense. Când se pun la pământ câteva sute de hectare de floarea soarelui, sau grâu, sau porumb, iar în urmă vine o sculă care face paie din coceni sau tulpini, iar o a treia ară sau scarifică, cine are curaj să spună câte animale sau păsări supravieţuiesc ? Hai să zicem că mistreţii pleacă de lângă combină şi se duc în alt porumb, sau în pădure, dacă nu cumva băieţii îi aşteaptă să-i toace.

Iar micul procent care trăieşte împotriva tuturor pronosticurilor are de înfruntat câinii. La stână trebuie trei câini la munte, doi la deal şi unul la câmpie, conform legii. Ciobanii protestează şi au cu ei şi câte douăzeci. Fără jujeu. Câinii n-au nici o vină. Dar le e foame. Primesc la stână oarece zer. Cu mămăligă. Să ne punem în locul lor. E suficient ? Nu strică un iepuraş zemos, este ? Sau un ied de căprior, sau un purcel de mistreţ.

...

La munte e la fel. Statisticile spun că sunt câteva sute de mii de câini la stâni şi pe câmpuri. Cu populaţiile de cerb, căprior, capră neagră, urs, etc, stăm mult mai rău. Şi nu e din cauza braconajului. Mortalităţile din cauza agriculturii intensive şi a câinilor înseamnă minim 80% din sporul anual. Vânătoarea şi lupii şi alte carnivore sălbatice nu ating 10%. Vorbim şi de vânatul mic, şi de ăla mare. Adică de animalele sălbatice.

...

 Pornind spre casă, m-am gândit să cunosc locuri noi.
Am venit, deci, prin Brăila, ca să nu ratez promenada de vineri seară pe malul Dunării. Era premieră pentru mine şi aş fi fost un fraier să trec pe lângă.

Malul Dunării e plin de plutitori care te invită la petreceri pe apă. Terase mari şi mici. Acuma erau închise toate porţile de acces. Era linişte, nu bătea vântul, nu cântau manelele, nu fumegau micii. Am stat pe o bancă şi m-am uitat cum curge Dunărea plină de apă de ploaie, conform precipitaţiilor abundente din ultimele zile.. Debitul era puţin mărit, dar nu suficient cât să scuze nesimţirea primăriei Brăila şi a proprietarilor de bucăţele de mal în ce priveşte întreţinerea bucăţelelor de mal. Bălării, plasticuri plutind. Trist. Melancolic.

Am încercat să mă consolez admirând gagici în apus de soare. Nici măcar gacicile în apus de soare din Brăila nu pot consola pretenţioşi ca mine, pentru că, deşi recunosc că am văzut destule frumuşele, marea majoritate aveau o problemă cu picioarele. Nu aveau picioare frumoase şi nu ascundeau asta. Picioarele frumoase sunt esenţiale, chiar şi pentru femeile cu nas. Iar la Brăila nu făceau în seara aia nici cel mai mic efort să mascheze lipsa de picioare frumoase. O fustă, un toc, ceva... Doamne fereşte. Doar pantaloni mulaţi şi balerini, care scoteau în evidenţă glezne strâmbe.

Oamenii vor iluzii, iar brăilenii sunt prea sinceri. E bine şi nu e bine la impresia artistică.

Am plecat, mulţumit de faptul că nu am avut contact intim cu ţânţarii, sau căpuşele.

Tot mai bine-n curtea mea.