Discurs electoral

În fiecare zi mă ocup cu diverse treburi. În majoritatea timpului treburile astea ţin de meseria pe care o practic, mai mult sau mai puţin fericit de alegerea făcută în vremuri, nu-i aşa, de mult apuse. Am de-a face cu oameni de tot felul. Mă refer aici la sex, calitate, vârstă şi provenienţă. În urma interacţiunilor, mintea şi sufletul nu mi se pot abţine să nu emită păreri şi sentimente.

La vârste mici, ocrotit de părinţi, era simplu. Totul era aşa cum trebuie să fie, siguranţă şi confort. După o vreme, independent ca noi toţi, am ales să decid eu ce şi cum. Am decis că oamenii sunt frumoşi, promit, merită înţeleşi, ajutaţi, iertaţi, dăruiţi cu noi şi noi şanse. Erorile sunt omeneşti, rostul meu a fost să înţeleg, să absorb energia negativă, să sprijin greşiţilor noştri şi să dau credit 100% iar şi iar. Nu m-am gândit decât în felul ăsta vreme de aproape 20 de ani. Am zis că dacă fac ce trebuie în dreptul meu, mai sunt destui care văd lucrurile în acelaşi fel şi procentul celor care dau cu seminţe năclăite de flegmă pe unde tocmai a măturat femeia gârbovită e în limite normale, n-avem ce face, trebuie să fie şi din ăştia, să trăim cu ei, iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac, etc., dar putem merge înainte.

De la o vreme a început să mă doară pe ici pe colo. Am zis iniţial că e de la vârstă. Am depistat, controlându-mă, nişte diferenţe. Ce e de la bătrâneţe nu seamănă cu suferinţele astea, despre care încerc eu să vorbesc aicea. Am început să le identific, să le definesc şi să le trâmbiţez, pe ici pe colo.

Despre ce e vorba ? Despre saturaţie.

Oamenii, în majoritate, spre surprinderea mea, tac de fiecare dată când încep eu să dezvolt. M-am gândit că poate nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Poate sunt prea vocal, prea gălăgios, prea exagerat în aprecieri. Poate am un fel al meu, diferit de absolut toată lumea, de a vedea lumea şi lucrurile în jur, complet atipic, deplasat, fără legătură cu realitatea.

Exemplul potrivit în momentul ăsta e felul în care se agită lumea cu alegerile locale. M-am uitat la USL cum a învins în lupta cu portocaliii, după care au început tot felul de chestii de tip plagiat, dosar penal, condamnări cu sau fără executare. USL ul dreptăţii s-a fărâmiţat, exact aşa şi atunci când era de aşteptat să se întâmple, deşi se ştia din start lucrul ăsta, preşedinţii s-au schimbat, guvernele s-au updatat (ştiu cum se scrie în engleză).

Oamenii continuă să aştepte pe Sfântu Gheorghe, cavalerul dreptăţii, care să repare totul, să pedepsească pe rău şi să pupe în fund pe buni. Care sunt criteriile de selecţie, naiba ştie. Fiecare şi le are pe ale lui. Dar prea puţini se gândesc să facă ei ceva, nu realizează că totul de la noi pleacă.

„Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”.

Prea puţină lume pare să fie atentă la sensul acestui caragialism. Sunt sigur că sunt destui, dar se pare că eşantionul e nesemnificativ, dacă privim din punct de vedere statistic. Majoritatea vor dreptate, dar în aşa fel încât să ajungă pe o poziţie unde să nu facă mare lucru, să primească salarii mari şi nenumărate bonusuri, şi să poată ciuguli ceva, ca să trăiască fiecare, ca şi cei din jur, cu impresia, corectă, că nu e nimeni prost. Se tem să facă ce ar trebui, adică să-şi găsească locul şi să facă acolo tot ce pot şi cum pot mai bine. Eu cred că e suficient ca lucrurile să se aşeze şi toată lumea să o ducă bine fără artificii, şale îndoite şi bătături pe buze de la pupături în cur, sau ganglioni umflaţi de la cuvinte înghesuite în gât, nerostite, şi minţi otrăvite.

Zâmbetul dăruit celorlalţi, bună dimineaţa la intrare, respect pentru munca celuilalt, profesionalism şi punctualitate. Atâta trebuie. Toţi au copii de crescut, toţi vor să le ofere treburi bune, mulţi se ascund însă după scuza asta pentru că le trebuie bani să spargă pe vicii pentru că, nu-i aşa, n-avem decât o viaţă.

În contrapartidă, eu spun că da, şi azi şi în noaptea de revelion stomacul meu are aceeaşi dimensiune, friptura acelaşi gust, şi muzica sună la fel. 
Şi copiii sunt mişto dacă le dai puţină dragoste şi atenţie, nu doar bani cu cărămida şi venin, iar femeile sunt frumoase când zâmbesc, şi zâmbesc dacă le comunici o stare de bine care să le scoată la iveală farmecul în mod natural.

Deja văd zâmbete tolerante faţă de naivitatea mea ruptă de realitatea dură, de jungla asta în care ne zbatem cu toţii pentru că aşa trebuie să fie, n-avem ce face. Ba da, zic eu , avem, sunt atâţia care spun lucrurile astea în atâtea feluri accesibile. Trebuie doar să vedem şi să facem primul pas. Nu contează ce fac şi zic ceilalţi. Treaba lor. Chiar dacă durează o viaţă.

---

M-aş arunca în lupta pentru primărie numai ca să pot demonstra lucrul ăsta. Aşa cum am văzut primar care face tot felul de tâmpenii fără opţiunea legală de a fi dat jos de instituţiile abilitate, aşa m-aş ţine cu dinţii patru ani numai ca să arăt că se poate şi altfel. Că nu e sfârşitul lumii să ai canalizări, apă, asfalt de calitate, trotuare, piste de bicicletă şi iluminat public, servicii de salubritate şi amenzi pentru cei care poluează apele sau distrug sau murdăresc toate astea. Că se poate toaleta linia de alimentare cu curent electric în aşa fel încât să nu mai fie pană când bate vântul, că se pot găsi activităţi ca oamenii să trăiască şi câştige un ban decent în zonă. Că se pot lua bani europeni pentru proiecte cinstite, fără şpăgi şi cadouri. Că nu-mi trebuie să fur un leu pentru astea. Şi m-aş descurca cu sistemul, fără să calc legea, jur.

Sunt sigur că majoritatea oamenilor, din bun simţ, respect sau de frică, în cazul unora cu minţile deformate prea tare pentru a fi vindecate uşor, aşteaptă exemple din astea pentru a se alinia. Am văzut de multe ori neîncrederea în ochii şi reacţiile unora cu care am venit în contact atunci când le-am spus că eu nu vreau comision dacă am de cumpărat ceva, că nu mă duc la stână pentru brânză ci pentru a mă asigura că au numărul legal de câini şi că ăştia lasă să trăiască şi alte animale prin pădure, că lucrez la vânătoare cu scopul de a vedea cum colcăie pădurile de sălbăticiuni, nu pentru a le extermina.

Spun astea pentru că m-am săturat de atâta răutate şi egoism. Nu mai vreau să merg la Borca şi să-mi sară dinţii pe drumul naţional care duce acolo, de rău ce e, nu mai vreau să văd cum mătură gunoaiele la ora de vârf în loc să facă noaptea lucrurile de genul ăsta, nu mai vreau să văd în jur oamenii ăştia involuaţi, care-şi învârt în gură limbile de lemn, crezând, unii cu sinceritate, alţii cu perversitate absolut idioată, în toate prostiile pe care le debitează, ascunzându-şi incompetenţa, arivismul, oportunismul, micimea.

Nu ne trebuie Sfântu Gheorghe din altă parte, trebuie să-l căutăm în noi. Şi prima dată trebuie să ne uităm în oglindă şi să renunţăm la ipocrizie.