Apă indiscretă

Cămaşă sufocată de cravata oarecum dezorientată, şosete desperecheate, cataramă stingheră la capătul unei curele, fustă mototolită peste pantalon răşchirat, dantela unei cupe de sutien, bichini ?, legătură de chei, protmoneu, stilou. Amestecate, împrăştiate, străduindu-se să se identifice reciproc, întrerupând monotonia pardoselii impecabile. Fereastra uşii de la baie filtrează lumina, făcând operaţiunea greu de dus la capăt. Nici cenuşiul norilor care se chiombesc prin uşa deschisă a balconului nu ajută, lumina mioapă e doar un rest petrecut cu greu prin plafon din generozitatea zilnică a soarelui, acuma somnolent înainte să-şi arunce ochii spre faţa ascunsă a pământului.

Apa se vrea silenţioasă, dar nu reuşeşte să nu tropăie pe faianţă, gresie cu pretenţii de fabricat în Spania şi fibră de sticlă. După ce, mai întâi, se prelinge pe piele, curioasă de senzaţii, cu iluzia că separă trupurile. Simte sprâncene, buze, umeri, sâni, şolduri, tălpi şi pleacă spre centrul pământului, incapabilă să se agaţe, să rămână, să participe la spectacol, la degustări, la zborurile spaţiale care se desfăşoară sub privirile apusului.

Atingeri, sărutări şi palme nesătule, sânge şi adrenalină înghesuite de extremităţi erecte, în cursa lor, cu viteze ameţitoare, de la şi înspre cele două inimi pline de bucurie. Senzori peste tot, la limita suportabilităţii, buze flămânde, degete curioase, palme insuficiente, piele pofticioasă, îmbrăţişare fără sfârşit.

Lumea nu mai există. Orizonturile au dispărut. Apa curge, şiroieşte în mijlocul acestei explozii de bucurie, uitată de vreme. Timpul face şi el o pauză, voyeurul.

Şoapte scurte, apoi iarăşi guri regăsite, limbi nesătule, cuvinte în dialecte neinventate. Moliciune, netezime, fermitate, rotunjimi. Simţuri absolut insuficiente, incomplete, ineficiente comparativ cu toată bucuria.

Explozii. Explozii. Ex...plozii !!!

Femeia e atât de frumoasă !! Femeia e frumoasă ! Femeia e. Femeia ...

Pe pielea ei, stropii de apă sclipesc, mulţumiţi de soarta lor.