Poveste despre apă

Ne uităm la tot felul de filme. Sunt unele despre destine, despărţiri, regăsiri, peripeţii, adrenalină, puncte culminante, tot tacâmul. Frumos. Stârnesc emoţii, imită poveşti reale sau imaginare, încercând să bată viaţa. Nu reuşesc, şi-o iau sistematic, dar nu se lasă.

Sunt despre oameni de tot felul. Uneori mai vezi şi despre oameni care sunt despărţiţi de animale de companie. Iar alea despre oameni care pierd lucruri nici nu-s de luat în seamă, oricum credem că numai noi avem suflet şi împrăştiem neuroni decedaţi peste tot, lucrurile cu ce impresionează ?

***

Mergeam pe ploaie mocănească. La volan, în maşină. Sunt sensibil şi aveam şi drum lung, până la Bucureşti şi retur. Nu se face să mergi pe jos, prin ploaie, în condiţiile astea, nu e practic, oricât de sănătos şi eliberator ar putea părea. Aşa că pedalam.

 De la Bucureşti, dacă tot era primăvară, am zis că să nu fiu monoton şi să vin prin Braşov, Lacu Roşu, etc., să văd verdele de mai, ceţurile de pe munţii plouaţi şi să adorm, eventual, la volan, nu în aglomeraţia de pe drum drept, ci mai degrabă pe serpentinele aproape necirculate, sau prin curbele pe care le face dintotdeauna şoseaua prin satele din zonă. Bucle multe şi încâlcite, făcute special ca să nu se plictisească nici băştinaşii, nici caii lor. Traseul e super de fiecare dată, chiar dacă acuma nu am reuşit să văd Hăşmaşul printre ceţuri. Şi cum ploua, şi cum am mers o vreme pe malul Oltului, printre nenumărate picături de ploaie, nu departe de Piatra Unică, etc., mintea mea adormită a luat-o razna şi a început să facă tot felul de comparaţii, paralele, aprecieri.

***

Acolo, sub munte, probabil că există o comunitate a organismelor făcute din apă, cu propria lor realitate, greu de imaginat dacă ne gândim cu minţile noastre convenţionale şi comparative. Organisme care socializează, se înmulţesc, sunt în mişcare şi-şi imaginează, probabil, că totul e roz şi simplu. Sau mai degrabă negru, pentru că nu cred că au lumină pe acolo. Despre aşa ceva e povestea din mintea mea rătăcită, pe care nu cred c-o s-o citească cineva, atât e de absurdă, şi anume despre doi litri de apă din pânza freatică, desigur, subterană.

***

Se născuseră cu acelaşi sentiment ca şi noi, fără să realizeze când s-a întâmplat şi de unde vin. S-au trezit deodată, conştienţi, în lumea lichidă a pânzelor freatice subterane, necuprinse, neştiute, neluminate, decât uneori, absolut întâmplător, de lanternele speologilor rătăciţi, sau de câte o rază de soare rătăcită şi prăbusită prin vreun por din pielea pământului. Se zbenguiau în legea lor, până când s-au unduit alături, duşi de mama gravitaţie printre meandrele concretului imposibil de definit şi măsurat, s-au pipăit, şi au realizat că sunt făcuţi unul pentru celălalt. Crezând că toată lumea e a lor, că tot ce înoată şi clipoceşte se mănâncă, sau se bea, au început marea poveste de dragoste. N-am idee, dar probabil că prin grotele ascunse privirilor făceau şi uşoare valuri înspumate. Se iubeau adică în disperare, nu-şi puteau imagina cum ar putea să fie viaţa fără celălalt.

Ea era Li, el era Lo.

Într-o aşa zisă dimineaţă, după un somn agitat, Li s-a trezit singură, în clipocitul celorlalţi printre care dormise înghesuită, dar fără să-l simtă pe Lo alături. A intrat în panică, a început să se agite. Se auzea de cu seară că e o şansă că unii dintre norocoşi, aşa spuneau ceilalţi, ar putea să perceapă şi altceva decât ceea ce pentru noi înseamnă întuneric total. Nu-şi puteau imagina cum vine asta, şi şi-au dat prin urmare cu presupusul, toată „seara”.

Repet: totul e conform convenţiilor noastre, altfel, vorba povestitorului, nici nu s-ar putea povesti.

Li s-a zbuciumat o mulţime, dar a rămas în continuare singură printre străinii de-un fel cu ea, care-o înghionteau dintotdeauna, din toate părţile. Cineva i-a sugerat că poate dispariţia are legătură cu poveştile despre lumină, ce-o mai fi şi aia. A întrebat dacă are şanse să ajungă acolo şi ceilalţi vibrau ca şi cum ar fi ridicat din umeri, lipsiţi de orice fel de cunoştinţe de geografie. N-aveau cum să-şi schimbe volumul, dar forma era „la mâna lor”. A simţit ceva ca un curent, o senzaţie pe care n-o încercase, şi s-a lăsat dusă, purtată de intuiţie.

Deodată a avut trăiri complet noi. Soarele o încălzea, briza o mângâia, pietrele o gâdilau. Nu ştia cum să simtă toate astea şi ce să facă cu aceste emoţii. Dar i-au plăcut. S-a gândit însă, brusc întristată, că bucuria nu poate fi completă fără s-o împartă cu Lo.  Dar era singură printre străini, fiecare cu gândurile şi percepţiile lui, unii cu jumătatea, alţii la fel ca ea, doar dezorientaţi. A observat că se mişcă, prin comparaţie cu umbre şi culori stătătoare sau mişcătoare, pe care le descoperea pentru prima dată, dar care rămâneau în urmă, înainte să poată să înţeleagă ce i se întâmplă. Urmau altele, mai mult sau mai puţin la fel, frumoase toate. Se scurgea. Era pe un râu. Nimerise în Mureş şi acuma alerga printre pietre. Era frumoasă, dar habar n-avea ce înseamnă asta. Limpede, scânteia printre pietre. Atrăgea privirile. A încercat să se întoarcă. Celelalte trupuri de apă veneau peste ea ca un tăvălug, cu miile. Tot mai mulţi, pe măsură ce mai apărea câte un şuvoi nou, din stânga sau din dreapta, care se contopea cu al lor, într-un clipocit general de bucurie, bucuria descoperirii. Adrenalină.

***

Lo adormise lângă o margine de stâncă, împins de semeni şi încercând să-şi protejeze măcar iubita de zimţii de piatră care-l iritau. A dormit agitat şi n-a sesizat uşorul curent care l-a desprins, fără să realizeze nici unul nici altul, din braţele lui Li, şi l-a purtat uşor pe după peretele de stâncă, spre ceea ce noi numim izvorul Oltului. S-a trezit deodată afară, într-un zbucium colectiv imens, spart în bucăţi de viteza şuvoiului, care se freca de foarte mult aer, nu avusese încă ocazia să simtă atâta, şi de o mulţime de pietricele, mai mari sau foarte foarte mici şi multe, care-i intrau peste tot şi-l tulburau îngrozitor, într-un fel pe care nu-l cunoscuse. A strănutat de la nisipul învolburat şi o bulă de aer a ieşit şi s-a spart la suprafaţa şuvoiului, făcând o ploaie de picături, care s-au grăbit să se replieze, fiecare la locul ei. A trecut prin aceleaşi stări şi senzaţii cum experimenta şi ea de cealaltă parte a muntelui. S-a gândit să se întoarcă, dar nu ştia cum.

***

Au trecut nişte zile. Fiecare mergea pe drumul cel nou ales de soartă. Au făcut cunoştinţă cu tot felul de peşti şi cu tot felul de târâtoare şi insecte. Muştele îi enervau cel mai tare, şi ei ajutau cum puteau câte un păstrăv când stârnea atacuri decisive asupra nesimţitelor ăstora, unduindu-se şi făcând loc prădătorului să se mişte mai iute către victimă. Au suferit uneori, atunci când musca s-a dovedit inertă, legată de un fir invizibil, care trăgea brusc de păstrăv şi-l făcea să zboare, rămânând în urma lor, în soare, săltând alături de nişte matahale care înhăţau peştele cu înfrigurare cu ceea ce semăna a tentacule, deşi apa nu ştia ce sunt alea. Au aflat, socializând cu semenii cărora nu prea le dăduseră atenţie în ultima perioadă, că unii dintre ei au amintiri ciudate.

Unii aveau o senzaţie de plutire în lumina caldă a soarelui, ba chiar extrem de fierbinte, extrem de rece alteori. Se simţeau mici mici şi uşori şi pluteau milioane, purtaţi de vânt şi se contopeau uneori fără să poată explica în ce fel şi cădeau cu viteza unor proiectile pe pământ. După care se trezeau din nou în pânza freatică. Se găsea câte un litru bătrân care le explica despre evaporaţie şi despre ploaie.

Alţii le-au spus că e bine că sunt în mişcare continuă, există şanse ca într-un târziu să ajungă undeva unde să fie o speranţă să se regăsească. Mult mai rău ar fi fost dacă stăteau pe loc. Durează o veşnicie în situaţiile astea până te transformă soarele în kamikaze zburător. Unele lacuri au şansa să vadă soarele mai des, altele stau acoperite multă vreme cu apă zgribulită, încordată şi cu mobilitatea redusă la zero. Lo nu-şi putea imagina cum e asta, dar avea coşmaruri.

Mai era şi experienţa unora care nimeriseră în parcul de distracţii din interiorul matahalelor care făceau peştii să zboare. Aveau nişte cuşti transparente, din care nu puteai scăpa, şi alea te aruncau în beznă, în subteranul matahalei. Acolo erau tot felul de tobogane şi piscine, cu holuri atât de înguste încât exista riscul ca orice pietricică să închidă traseele finale şi pierzi distracţia plonjonului final. Unii, mai puţin sensibili, spuneau că s-au distrat pe cinste. Alţii evadaseră transformându-se în mii de picături, care ieşeau la căldură prin învelitoarea matahalei. Dar drumul e greu înapoi în felul ăsta. Şi lung al naibii şi nu ştii dacă nimereşti vreodată în acelaşi loc.

***

Ideea era că mişcarea asta continuă este cea mai bună speranţă pentru o posibilă regăsire. Obişnuindu-se fiecare cu gândul că, măcar pentru o vreme, vor trebui să se descurce fără îmbrăţişarea celuilalt, începură să privească împrejur.

Li a mers o vreme printre munţi, după care viteza a scăzut şi s-a mai luminat împrejur. Era tot aşa de frumoasă, limpede, cristalină, sclipea în lumina razelor evadate de pe soare. Zilele treceau şi dorul ei era tot mai mare. Nu îndrăznea să stea la suprafaţă tot timpul, pentru că simţea o forţă imposibil de stăpânit care o trăgea înspre cer, atunci când era senin şi ar fi fost tentată să moţăie încălzită, în mişcarea liniştită, monotonă a Mureşului spre altitudini tot mai mici, dacă nu s-ar fi temut de evaporare. Vedea păduri de tot felul, păsările o săgetau şi peştii o gâdilau. Era frumos, incredibil, dar era o problemă: voia să împartă bucuria asta cu Lo. Toate senzaţiile, bune sau rele, voia să i le împărtăşească, să vadă reacţiile lui, să le trăiască împreună, să le înfrunte împreună. Dacă n-ar fi fost lichidă, ar fi avut un mare gol undeva, acolo, în mijloc.

A ajuns în Tisa. Viteza era tot mai mică, malurile tot mai departe, peştii tot mai mari. Mirosuri noi, gusturi noi, nu neapărat plăcute. Era câmpie, nu mai vedea nimic împrejur, nu ştia dacă e într-un râu sau o fi vreun lac, sau era în mare. Asta aşa, în mod convenţional, pentru imaginaţia omenească, pentru că apa nu poate percepe chiar aşa, toate cele.

Pe urmă a venit iar o învălmăşeală greu de descris. Se spunea că a ajuns în Dunăre, ce-o mai fi şi aia.

***

Lo vedea munţi. Oltul făcea meandre. Se mai înţepa în câte un ac de pescar. Se gândea că trebuie să încerce totuşi, cu orice preţ, să meargă înapoi, la ea. Nu era imposibil de trăit, dar avea o senzaţie de pustiu, de pierdut în spaţiu, aşa cum numai o picătură de apă o poate avea şi simţi în mijlocul unui ocean. Într-o zi însorită s-a hotărât, nebuneşte, să facă o încercare, să stea la suprafaţă, să vadă ce se întâmplă. A stat o vreme, întins pe spate, lăţit la maxim. A simţit cum se încinge. Era plăcut. Apoi l-a cuprins o ameţeală, nu cunoscuse o senzaţie asemănătoare, şi s-a desprins ca un abur transparent de semenii lui, lăsându-se în voia vântului. Se pulverizase în miliarde de picături minuscule dar, cumva, se ţineau cu toate aproape, încercând să trăiască aventura împreună. Au ajuns într-un loc de unde nu se mai vedea cerul, ca într-o ceaţă groasă. Erau alţii ca el, mulţi de tot, în aceeaşi stare, în aceeaşi situaţie. Era plăcut. Ar fi vrut să fie şi Li cu el, să se ţină aproape, să chiuie şi să-şi împărtăşească emoţiile unul altuia.

A simţit nişte furnicături. Dedesubt se vedeau nişte stânci, creste de munţi. Se făcuse răcoare şi picăturile fine se broboneau zgribulite, se agăţau de fire de praf naiba ştie de unde apărute, purtate de vântul care se înteţea şi care îngheţa pe toată lumea. Furnicăturile s-au accentuat, a crescut presiunea, tot mai mult şi, când nimeni nu ştia ce va urma, cerul s-a cutremurat şi toate senzaţiile alea s-au strâns într-un bici de lumină orbitoare, care s-a scurs spre pământ. A urmat un zgomot asurzitor, şi timpul a stat în loc pentru o unitate de măsură foarte scurtă. Pe urmă toată lumea şi-a pierdut controlul.

S-a întunecat, vântul a început să poarte picăturile în toate părţile, iar Lo, cu toate celulele împrăştiate în nebunia asta, a reuşit cu greu să rămână conştient şi să nu se lase sfâşiat. Au căzut puhoi pe o stâncă, în mare viteză, lovindu-se şi rostogolindu-se în goana spre valea care se vedea jos, fără să poată înţelege de ce nu reuşeşte să-şi controleze mişcările, să se oprească undeva, să se poată linişti cumva. Veneau semeni de-ai lui din toate părţile, se loveau unii de alţii, se rupeau în bucăţi, se deformau şi făceau spume şi luau în drumul lor, încercând să se agaţe de ceva, să se oprească, bucăţi de lemn, pământ, frunze, scoarţă, crenguţe, pietre.

S-au trezit înghesuindu-se într-un loc, de unde a pornit tot grupul într-un şuvoi. Era un coşmar. Se srăduia să rămână întreg. Tuşea, strănuta, se sufoca de la nisip, pietre, frunze, lemne, care-i invadaseră lumea interioară, linişte şi echilibrul. Se bucura că nu trebuie s-o vadă şi pe Li îndurând toate astea. Au văzut oi alergând bezmetice, câini dezorientaţi, oameni agitaţi, garduri rupte şi case cu fustele scăldate în apă. Peştii trăiau acelaşi coşmar, încercând să evite să fie sufocaţi din aceleaşi motive. Era cumva, chiar dacă vorbim despre un litru de apă, pe viaţă şi pe moarte.

Şi micile entităţi de acest fel au drame.

Treptat, lumina a început să recâştige teren. Apa s-a oprit din căderea ei către pământ, iar cerurile au mutat în altă parte ce nu s-au îndurat să verse din puhoiul de nori. Apele s-au liniştit, dar până să facă duş, să se primenească, mai era de îndurat. Lo a început să se gândească la prostia pe care o făcuse. Poate că fusese o idee bună, dar dacă greşise ? Nimeni nu ştia să-i spună unde e. Bucuria era că nu stăteau pe loc. Înseamnă că, cel puţin pentru moment, nu erau într-un lac.

Bucuria a fost de scurtă durată. Deodată s-au oprit cu toţii.

***

Li se lăsa purtată de uriaşul fluviu. Noaptea vedea luminile. Nu ştia exact ce-s alea, dar era frumos. Unele treceau prin ea, sau se reflectau fugar pe faţa ei. Îi plăcea. Într-o zi a văzut cetatea Belgradului. Sigur, nu ştia ce e aia. Din dreapta venea un râu mare şi Dunărea îl îmbrăţişa, primitoare. Apa vorbea în alte limbi, de ceva vreme, fiecare litru parcă venea din altă parte, cu alte poveşti, cu alte străluciri.

Era interesant, erau experienţe noi, viaţa era frumoasă. Doar sentimentul de singurătate rămânea acolo, cu încăpăţânare. Fără Lo nu putea clipoci fericită.

A intrat pe într-o zi între stânci. Viteza a crescut. Apa, curioasă, era într-o stare similară cu cea care se traduce „cu sufletul la gură”. Din stânga a început să vină altă apă care vorbea într-o limbă cunoscută. Li a avut un sentiment vag, pe care nu ştia să-l definească.

Pe urmă toată lumea s-a oprit. Nu ştiau ce se întâmplă. Se auzeau zgomote metalice, deşi apa nu ştia diferenţa. Au trecut nişte uriaşi lungi şi tăioşi şi gălăgioşi, care făceau un zgomot îngrozitor şi învolburau suprafaţa fluviului într-un hal de mulţi litri se dezmembrau şi nu mai reuşeau să se regăsească. S-au deschis nişte porţi, să-i lase să treacă, şi puhoaiele s-a năpustit în urma lor, purtând-o pe Li într-o stare de semileşin, străduindu-se să rămână întreagă.

După Porţile de Fier, Dunărea a redevenit leneşă. Speranţa de siguranţă revenise în grup. Singura întrebare rămânea unde se va încheia călătoria?

***

Lo era într-un lac de acumulare, în munţi. Pentru câteva zile s-a zbuciumat, neputincios, încercând să găsească o cale de evadare. Nu mai era soare, nu mai avea curaj să repete experienţa. Soluţia trebuia să fie în altă parte. Nimeni nu ştia să-i spună care e aia. Majoritatea erau cuprinşi de o stare de apatie. Stăteau, fără speranţă. Câte unul mai sclipea, mai încerca să clipocească. Nimeni nu părea să observe, să rezoneze. Lo încerca să nu se lase doborât. Se mişca uşor, de jur împrejur, căutând o idee de care să se agaţe pentru a putea imagina un plan de evadare.

A mai plouat de câteva ori. Nivelul apei a crescut, câte puţin. Totuşi, pereţii erau înalţi. Peste tot paravane. Nu putea înfrânge atracţia pământului, singura lui şansă era să se folosescă, într-un fel pe care nu şi-l imagina încă, de această singură putere care-i stătea la dispoziţie.

Şi iar au trecut nişte zile. Într-un loc, Lo a avut impresia că pereţii totuşi sunt mai scunzi şi parcă tot scad. Şi-a făcut drum cu greu, cu încăpăţânare, până lângă ei, să încerce să înţeleagă.

Barajul era aproape de limita de supraplin. Când au deschis deversoarele de supraplin, s-a nimerit ca Lo să fie aproape. Căderea i-a tăiat suflul, a fost din nou un efort incredibil pentru a evita dezmembrarea, inclusiv în zbuciumul care a urmat căderii. Dar nu conta, era din nou în mişcare.

N-a durat o zi şi era în Olt. Incredibil ! Nu ştia cum să-şi manifeste bucuria. Curgea ! Nu ştia unde merge, dar spera să ajungă într-un loc unde ar putea fi şi Li, sau unde ar putea s-o aştepte pe Li. Erau singurele gânduri care îi dădeau speranţă.

A început să întrebe de ea în stânga şi în dreapta. Nimeni n-avea habar.

Nu conta. Spera.

***

Li făcea acelaşi lucru, după ce a trecut de Porţile de Fier. Întreba înfrigurată pe toţi dacă au auzit de cineva pe nume Lo. În fiecare zi primea aceleaşi răspunsuri, dar şi la ea speranţa nu voia să abandoneze.

***

Visau amândoi la momentul în care se vor revedea. Cum îşi vor da roată şi se vor învălui. Se vor îmbrăţişa, se vor contopi, se vor privi din nou şi se vor învolbura şi vor clipoci împreună. Se vor tulbura de emoţie, se vor limpezi, îşi vor zâmbi cristalin, se vor arunca însetaţi unul asupra celuilalt, se vor rostogoli şi se vor învălui şi cuprinde pe rând în forme şi lumini şi reflexii inimaginabile, similare cu intensitatea felului în care se doreau şi se iubeau şi se căutaseră.

***

Era chiar o noapte cu lună plină. Oltul urma să ajungă în Dunăre. Se auzea de departe lucrul ăsta, pentru cine are urechi să audă. Lo şi Li, Li şi Lo erau cuprinşi de nerăbdare, nervozitate, nu-şi găseau locul, nu aveau linişte. S-a nimerit, ca în filmele de la Holywood, să ajungă în acelaşi loc, în acelaşi timp. Îşi erau sortiţi, oricât aş vrea eu să măresc suspansul sau să continui cu răutatea cum că au trecut unul pe lângă altul, s-au rătăcit prin deltă şi au ajuns în Marea Neagră, fără şansa de a se mai vedea vreodată.

S-au regăsit, au râs, au plâns, au ajuns îmbrăţişaţi în mare şi acuma, la cum îi ştiu eu, sigur sunt pe undeva pe lângă o plajă pustie în Bahamas, sau Jamaica, sau Portugalia, sau Grecia, iubindu-se pătimaş şi încercând să se ferească din calea soarelui care, nu-i aşa, în cantitate prea mare atacă, încercând să intervină, să evapore, să bulibăşească lucrurile.

Semănau ca două picături de apă, nimeni nu putea înţelege sau explica de unde până unde toate aventurile, emoţiile, toată suferinţa asta, când substanţa asta e peste tot şi e la fel.

Cine ştie ce şi de ce se poate sau nu se poate întâmpla, povesti, etc. ?

***

Eu nu fac politică, dar văd realitatea din jur şi mă doare, ca pe toată lumea. Aşa că, uneori, sunt sătul de atâta realitate, şi cum cu ştiinţa nu stau prea bine, îmi rămâne latura bolnavă a imaginaţiei.

Despre faptul că Oltul vine mai întâi din Harghita şi Covasna, în secuime, şi ajunge mai târziu, după ce trece munţii, în oltenime, dar numai ălora din sud li se spune olteni, om vorbi noi vreodată, altădată.