Despre muză

Muza este o chestie fără de care nu putem trăi. Putem vegeta, putem fi nişte prădători, depinde de genetic. Dar de trăit se trăieşte doar pe bază de muză.

Chestia asta diferă de la om la om, desigur. Fiecare om cu muză are un anume tipar, o anume imagine a ceea ce-i aduce chef de viaţă şi-i înflăcărează imaginaţia şi-i conturează planurile de viitor şi-l face să fie în toate felurile în care cineva ar trebui şi-ar fi frumos din partea lui să fie. Părerea mea e că muzele pot avea nenumărate forme, înfăţişări, etc.: femei, bărbaţi, cupluri, lucruri lipsă, după chipul şi nevoile fiecăruia. Repet, nu vorbim aici despre legume sau despre carnivori, persoane fără sevă sau cu prea mult sânge în creier. Vorbim doar despre oamenii obişnuiţi, fiecare cu muza lui, în limitele imaginaţiei fiecăruia.

Muza mea e fată. O fată frumoasă. Frumoasă rău. Oricât aş fi de calculat, în preajma ei îmi pierd raţiunea, mă balansez, mă dezechilibrez, mă prostesc şi am, în plus, tendinţa să nu-mi mai pese de nimic. E greu, I tell you.

Din prima clipă am ştiut că nu sunt de nasul ei, dar încerc. Am abordat diverse căi. Cred eu. Uneori mi-a mers, pentru o vreme. Probabil că a vrut ea, mi-a permis, altfel ... N-am reuşit, din păcate, s-o citesc. Încă. Se spune că nu e nici o şansă, nu poţi pătrunde misterele minţii de femeie. Aşa că nu ştiu reţeta, nici măcar bucăţele din ea. Sunt permanent ca-n prima clipă. Neajutorat. Vedem ce-o fi în continuare.

Mă mai dau eu interesant, sigur pe mine şi de mine, Făt Frumos, chestii din astea. Dar cred totuşi că invers procesul funcţionează. Adică femeile citesc foarte uşor minţile de bărbaţi şi pe urmă folosesc doar aşa, vârfurile degetelor, şi fac ce vor cu ele: croşetează, păpuşăresc, modelează şi remodelează. Te lasă să crezi că tu eşti ăla cu iniţiativele, cu ideile bune, cu poveştile frumoase, şi atunci când sunt ale tale, într-adevăr, şi atunci când îţi sunt induse.

Muzele (a mea e fată, deci pluralul e bun), au un fel de tipar, probabil, dar nu e obligatoriu să stea lângă cineva toată viaţa. Sau nu singure. Poţi avea şi mai multe, de exemplu când eşti un părinte fericit, cu fetiţe şi băieţei care sar pe tine când deschizi uşa casei.

Se mai pot şi schimba.

Unele îşi pierd strălucirea, nu se mai văd şi atunci încerci să regăseşti, reuşeşti, sau dai de alta, sau nu. Altele încep ele să nu te mai vadă, orcât te-ai agita şi te-ai băga în ochii şi în sufletul lor. Şi e tare rău când eşti invizibil.

Oricum, a mea e faină de tot şi face exact ceea ce se presupune că trebuie să facă o muză, în cazul în care ar avea cineva curajul să-i dea o definiţie atoatecuprinzătoare: îmi suceşte minţile, îmi înflăcărează imaginaţia, îmi răstălmăceşte cuvintele şi-mi dă o speranţă.

Nu cred că are habar şi nu se poate povesti sau explica, pentru că realitatea uneori e doar bâta care tulbură grav liniştea oglinzii bălţii, aşa că mă tot chinuiesc, cu câte un mic ajutor chiar din partea ei, (destul de) zgârcita, s-o fac să vadă că îmi place de ea de mor.