Despre îndrăgosteală

Deci e clar că atunci când oamenii sunt îndrăgostiţi, vorbim despre chimia cea urâtă. Ceva se întâmplă acolo, prin şi printre celule şi totul e altfel şi într-o altă lumină.

Apar drept stringente activităţi care nu aveau până la momentul respectiv însemnătatea şi poate chiar ritmicitatea pe care le ating acuma, brusc. Vânzătorii de săpun, şampon, parfum, cadă, oglindă, pieptene, after shave, lame şi unghiere, zâmbesc frumos, mulţumiţi, prosperi. Apa caldă nu-şi mai încape în recipient de nerăbdare să se zbenguiască, murdărească, pângărească, să se simtă folosită la maxim, până la limita suportabilităţii ei de apă.

Pe urmă dulapurile se deschid generoase, zâmbind pe sub mustăţi, în caz că le-ar avea. Oamenii care sunt îndrăgostiţi caută prin adâncuri, stârnesc sentimente demult uitate sertarelor, debaralelor, umeraşelor zburătăcite. Hainele se îmbăţoşează în speranţa că vor fi alese şi scoase la lumină, fierul de călcat se lăfăie din nou între gradele Celsius, sperând că nu se va mai zgribuli în veci. Desuurile fine, colanţii, chiar şi cămăşuţele de noapte tremură muiate-n adrenalină.

Raftul de cosmetice scânteiază. Creme de tot felul se fofilează printre pudre şi parfumuri, băgându-se în seamă, convingătoare, cum că toate trebuie, altfel e cu semnul întrebării, etc.

Pantofii, ghetele, cismele, alea de bune, încercând să-şi amintească parfumul trotuarului, moliciunea mochetei de la teatru, fineţea marmurei la operă, dârdâie pline de speranţă prin pantofar, zgâindu-se după crema de ghete, sprayul cu argint antichestiisocoteli şi lustruitorul.

O mulţime de lucruri revin la viaţă, redevin utile. Parcă nici nu mai contează de la ce a pornit totul.

Şi asta numai despre lumea celor care nu cuvântă. Vine rândul ălora care au nu numai ceva de spus, dar au şi posibilitatea să intervină. Adică vorbim aicea despre raţiune şi simţire, nu-i aşa, inimă, suflet, minte, sânge, adrenalină, nervi, o mulţime de chestii complicate şi incontrolabile.

În cuvinte simple, chimice şi prozaice, similitudinea e aia cu electronul neliniştit, nici el nu ştie de ce, cu valenţa lui care este, şi protonul care-l aşteaptă, nici el nu ştie să explice de ce şi cum şi care.

În cuvinte complicate, oricât am încerca să dăm o definiţie, nu vom reuşi să fim cuprinzători destul.

Îndrăgostiţii se văd de la distanţe mari, se dau interesanţi, se bagă în seamă, se colorează la faţă des în nuanţe de roşu, ies din tipare, sunt vizibili în toate felurile, în timp ce ei, sireacii, ar vrea să fie discreţi şi vizibili într-un singur fel. Una peste a alta e bine şi e frumos.

Fără din astea probabil că nici culorile n-ar exista, nici notele muzicale căţărate pe portativele lor şi nici lumina soarelui.

De-aiai zic, virgulă, chimia nu e chiar aşa de urâtă cum pare.