Un fel de regrete

Aş vrea să pot să beau atât cât mă laud că beau. Ar fi o mulţime de avantaje în treaba asta, şi foarte puţine lucruri negative. Orizontul ar fi larg şi luminos, viitor îmbietor, aburii ar fi doar în culori vii, toate femeile cu toate gesturile lor ar fi neasemuit de frumoase.

De dorit. Este ? Tentant, oricum.

Este un lucru clar pentru toată lumea că stresul şi drumurile dese în beci nu se împacă drept deloc. Alcoolul îi dizolvă repede şi fără împotrivire orice zvâcnire, întoarce stresul cu toate picioarele lui de miriapod în sus, îl lasă fără oxigen, îl ridiculizează pur şi simplu.

În locul stresului iese la iveală curajul. Pot să exist fără jenă, în sfârşit, în varianta mea optimistă, îmbunătăţită până la nivelul care se numeşte "full option". De acolo cred că vine şi ideea, dar şi noţiunea de optimist, de fapt. Toate hibele imputabile îşi pierd puterea, importanţa, iese la iveală numai profilul frumos din oglindă.

Imaginaţia scoate şi dânsa, desigur, capul. Doar ca să completeze decorul cu ce pică bine în momentul respectiv. După caz. Nu dă greş, Doamne fereşte !

Coerenţa şi elocinţa... Deşi privite din exterior ar putea părea puţin şifonate, este clar vorba despre o eroare. Sau despre un cumul de erori. În realitate atunci e perioada în care  prind expresie toate ideile, fantasmele, teribilismele,  pălesc grijile, emoţiile, frustrările.

Viaţa e frumoasă rău de tot, orizonturile nu se mai împacă absolut deloc cu ideea de limită, muşchii mă sărută pe buze de atâta adrenalină ce au în ei. Sunt bun, generos. Ofer. Rezolv.
 

Mi s-a spus că nu prezin pericol. 

Sunt mulţumit, în general, de mine. (Vorbim despre comportamentul din perioadele în care mă lupt la montaj, când filmul e din bucăţi).

Numai ficatul, sireacul. Şi organismul. Şi dimineţile, uneori. Şi câte o zi întreagă, alte ori.

...

Oamenii uită...