Încă una insipidă

A fost o perioadă în care nu reuşeam să fiu zen absolut deloc. Foarte lungă.

Între timp am fumat, ca să reuşesc din când în când să ating starea.

M-am lăsat într-o zi. Am vrut să dau sângelul libertate, am nominalizat la Oscar, în anul acela, angiografia care m-a convins. În topul meu motivaţional.

Am început să experimentez câte un şnaps, câte un pahar de vin, ca să-mi continui drumul spre zen. Funcţionează, dar nu recomand, neapărat... Strică somnul, câteodată. Scapă nervii din subsol uneori.

Mai nou chiar sunt momente când iese şi fără proptele, pur şi simplu mă uit împrejur şi totul e clar, e zen. Cam târziu. Sau cel puţin aşa cred...

Vom vedea urmările pe termen lung. Mai palpabile sunt astea de moment.

Acuma, de exemplu, tot ce mă preocupă e pepenele galben din faţă. Mă vindecă, în felul lui, de luna plină din fereastră. N-are nici o vină, e şi el o lună plină foarte mică. A stat ascunsă în beci, şi abia aşteaptă să se bucăţelească bălăcită printre picături de coniac, dornice şi alea, probabil, de senzaţia pe care trebuie s-o ai când atingi luna. Mai ales drogate cu nişte zahăr natural.

Suntem cu toţii nişte picături de coniac - am putea fi de foarte bună calitate, dacă am vrea, înghesuite într-un ambalaj, întrezărind uneori, printre nori, luna plină. Unii tânjim după ea, alţii doar după partea ei ascunsă.

Nu ştiu care-i oferta acolo. Şi nici nu vreau să ştiu, dar faţa întunecată atrage pe mai mulţi. Parcă.

Probabil că pentru zen e prea mare efortul.

Chestie de preocupări.

Păcat... Oameni mari şi fără minte.