Deci, lăsând la o parte sentimentele pe care le trezeşte copilul în
majoritatea părinţilor – de chef de viaţă adică, după statistici, procentul
celor care fac ce le place este sub 35%, şi poate, în unele corporaţii, e mai ridicat,
dacă e să ne luăm după oarece lucrări, cine-o mai fi având timp şi chef să
citească aşa ceva. După ce văd eu în jur, toată lumea e mulţumită cu mica
feliuţă, amâgindu-se fiecare şi păcălind la greu şi pe ceilalţi că e bine aşa.
Traseul e clar, pentru oricine observă că şcolile au porţi deschise permanent:
împingem copiii la studii, mergem şi noi să completăm ce lipseşte, nu mai e demult
suficient bacalaureatul, trebuie diplomă de licenţă, trebuie masterat, eventual
doctorat. Transpiraţia schimbă pe urmă destinaţia. Urmează eforturile
inevitabile pentru o sursă cât de cât constantă de venit. Trebuie bani să luăm
de mâncare, trebuie să plătim facturi, trebuie să cumpărăm tot felul de
chestii, trebuie, nu-i aşa, să consumăm, să ne răsfăţăm fiţele, să ni le
concurăm cu ale altora, să fim mai cool, mai snobi, mai fericiţi, deci.
Alergăm disperaţi după o mie de chestii mărunte ca să facem să fie perfectă
atmosfera de Crăciun, ziua nunţii, seara botezului, prima zi de Paşti,
petrecerea de ziua noastră, poate şi a numelui. Aruncăm în spate cu zilele şi
cu săptămânile şi cu lunile gri şi reci, pe care nu ni le vom aminti mai târziu
în marea majoritate, pentru iluzia unei vacanţe de şapte – douăsprezece zile în
care sperăm că ne vom face de cap. Şi atunci copiii se-mbolnăvesc, facem
insolaţie, indigestie, ne ciondănim, ne certăm, facem mii de poze în loc să
pozăm doar cu retina şi sufletul şi memoria.
Ne iubim pentru o scurtă perioadă, până ne cunoaştem mai bine, după care,
inevitabil, nu ne mai putem suporta, ne resemnăm sau ne despărţim, chinuim
copiii, părinţii, căţeii, prietenii. Ţinem în noi, ne otrăvim cu frustrări, ne
descărcăm la petreceri, uităm de noi în felurite moduri. O luăm de la capăt
pentru noi episoade, identice.
De fapt ne zgribulim, ne coclim, ne-mprechem în grabă, ne frăsuim,
ne-mbolnăvim, înfulecăm excesiv şi ne beţivim, suntem cu somnul în urmă la greu
...
Ce mama dreaq ? Pentru ce ?
Nimeni, sau aproape nimeni nu face cu adevărat ce-i doreşte inimioara.
Realizăm la o vreme că e adevărat, că ne-am tot amăgit, nu merge la nesfârşit.
Dar e cam târziu, nu mai avem putere, curaj, resurse să reparăm. Ne resemnăm.
Rămânem cu speranţa că urmaşii vor face ce n-am fost noi în stare. Îi sufocăm chiar
cu treaba asta. N-au nici o vină. Au doar exemplul şi pornirea, de regulă
greşită, pe care le-o oferim, fără rele intenţii, fără să realizăm că greşim,
pavaţi cum suntem cu atâtea bune intenţii.
Şi de fapt ne trebuie atât de puţin. Un pic de noroc, un cineva care ştie
să îmbrăţişeze cald, să încurajeze, să nu judece, un pic de linişte, un pic de
cer curat, ceva de mâncare, din când în când.
Am uitat de iubire, cu toată tăvăleala de rigoare, de prieteni, de frumos.
avem doar arhive, cu tot felul de sentimente şi amintiri, pe tot felul de
suporturi de stocare. Din păcate, harduri externe.
De ce ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu